Traversare Bihor-Vlădeasa

Tura aceasta a început dintr-o dorinţă mai veche, pe care se pare ca mai multi dintre noi am avut-o.  La mesajul meu pe canalele clubului, au raspuns mai hotărât Călin Chichisan si apoi Lușu(Marcel Giurgea). După ce ne-am pus de acord asupra datei și formei, s-a închegat grupul.

Vârtop - Pasul Prislop: 

Plecat-am nouă de la Cluj.... De fapt patru plecaseră cu mașina lui Lușu cu 2 ore mai înainte pentru a face traseul din direcţia opusă, urmând să ne întâlnim la cazare, în Padiş.

Pe la ora opt, sâmbătă dimineaţa, sunt preluat de maşina lui Călin , in care se aflau deja Teofana Cruceru şi Laurenţiu Stoica, urmand să oprim la Sălicea pentru a completa formația cu Cătălin Rednic.

Vremea e frumoasa, senin şi potrivit de rece, rucsacii sunt pregătiţi, rachetele de zapadă, de la club, cu noi în portbagaj.

Drumul cu maşina pe Valea Arieşului e o plăcere în sine, dar fără a intra în detalii la ora 11:30 începem tura cu rachete (sau schiuri) pe rucsaci. Pornim pe bandă roșie traseul care începe din partea dreaptă a drumului, aprope de intrarea în staţiunea Vârtop. Prima porţiune, fiind expusă spre sud, e fără zăpadă şi e o urcare destul de pieptişă, urmează o alternanţă de urcări şi coborâri, cu unele deschideri de perspectivă şi în rest, pădure.

La un moment dat în zona Borţigului, un indicator de belvedere ne face să ne abatem perpendicular pe traseu, pe o culme împădurită dar care se răreşte pe versantul nordic. Ni se oferă o privelişte asupra munţilor şi văilor pe care urmează să-i străbatem.

Mai departe, la cabana Cetăţile Ponorului facem un popas. Colegul nostru de club, Liviu Toma ne primeşte şi ne dă indicaţii despre cea mai bună rută către centrul Padişului. După ce bem ceaiul oferit de colegul nostru spargem o cană şi mergem mai departe. Faţă de traseul iniţial, pe bandă roşie,  acest traseu o ia mai în dreapta, pe lângă dealul Cuibuleţ prin şesul Gărzii, pe lângă un releu de telefonie mobila (ce-l văzusem din punctul de belvedere). Pe acest traseu, Călin îşi incearcă norocul cu schi de tură dar întreruperile din zăpadă şi gheaţa nu-i fac viaţa uşoară. După un urcuş mai semnificativ, avem parte de o pauză pe o culme, la SE de Biserica Moţilor. De aici recunoaştem zona despădurită, belvederea de unde am venit. Pare departe.

La coborâre, pe versantul nordic, oblic pe drumul de la IC Ponor, punem rachetele de zăpadă. Pentru Teofana, Cătălin şi mine e prima oară când le purtăm şi ni se pare destul de inetresant. Colţii rachetelor ne sunt foarte utili pe versanţii aceia ingheţaţi. Ne întâlnim cu drumul principal aproape de destinaţia noastră, Pensiunea Brădet.

Chiar când suntem în faţa pensiunii, vedem un grup de siluete neidentificabile, în lumina serii. Cineva spune că trebuie să fie colegii noştrii şi peste încă câţiva metri constatăm că chiar aşa e. Ne-am sincronizat perfect fără să fi vorbit unii cu alţii încă de dimineaţă.

Tot grupul sărbătorim reunirea în restaurantul pensiunii cu mâncare băutură şi voie bună. Seara în luna februarie e lungă aşa că un joc de cărţi e tocmai bine venit. Când ne îndreptăm spre culcare ne urăm şi spor pentru a doua zi. E randul echipei noastre să se scoale mai devreme aşa că nu ne vom mai vedea decât la Cluj. Urmează, a doua zi să străbatem etapa mai lungă care uneşte Padiş de Pasul Prislop, din Masivul Vlădeasa.

La ora opt pornim. Vremea e din nou foarte frumoasă, senin, frig dar nu ger şi nu prea bate vântul. Străbatem o zonă împădurită apoi ajungem în zona Vărăşoaia, întâi o poiana, apoi nişte mutături (căsuţe folosite de oamenii din apuseni în anotimpul cald pentru a sta cu vitele în zona alpină) şi stâne, apoi cabana Vărăşoaia, şaua Vărăşoaia. Acum că mă gândesc numele cabanei trebuia să-mi sugereze că nu va fi deschisă vara( pentru ca iniţial intenţionasem să ne cazăm aici). Oricum atmosfera locului e deosebită şi aş fi preferat-o mult mai modernului şi aglomeratului Padiş. Dar lucrăm cu ce avem.

În orice caz, peisajul aici a devenit mai alpin, mai sălbatic. După vârful Piatra Arsă urmează urcarea în creasta propriuzisă. Dintre opţiunile de a respecta traseul clasic, ce duce uşor în stânga şi o potecă nemarcată ce se distinge spre dreapta( scurtând teoretic drumul nostru) alegem cea de a doua variantă.

Am uitat să spun că, încă de la Padiş avem un câine maro-gălbui care ne dă târcoale sau merge în faţa noastră. Câinele e de acord cu ruta pe care am ales-o aşa că-i dăm înainte. Deşi urcuşul e pe o pantă însorită atitudinea şi vantul fac să avem un strat consistent de zăpadă, desigur îngheţată.  O zonă mai  abruptă a versantului şi deja suntem în siituaţia de a înfige cu putere beţele şi vârfurile bocancilor pentru a ne menține stabilitatea. Daca turei acesteia îi lipsea adrenalina, acum avem parte şi de aşa ceva.

Ajunşi cu bine în creastă, practic un platou molcom şi lung la 1600-1700m, ne putem continua drumul relaxaţi, bucurându-ne de vremea bună şi de priveliştile din jur.  Călin are ocazia însfârşit să se bucure că a cărat schiurile până aici. Alegem să urcăm vârfurile Briţei, Micău și altele deşi le-am fi putut ocoli. În condiţiile acestea pare o plimbare, dacă ar bate un pic vântul ne-am aminti mai bine unde suntem. Câinele, să nu uităm, e tot în faţa noastră şi dacă nu am şti pe unde să o luăm ne-am putea baza pe el. Cred că e un câine de la Vlădeasa care, cum am înţeles, face şi el traversarea până în Padiş, aşa de plăcere.

Din zona Vârfului Micău suntem în traseul de casă al lui Călin, care ne povesteşte că-l face de multe ori via Pasul Prislop, adică pe unde e coborârea noastră. În afară de urmele de urşi, de genunchii care mie-mi dau de furcă,  de porţiunile îngheţate, coborârea decurge aproape normal şi ne regăsim pe la ora trei si ceva, lângă maşina lui Lușu.

În ultima parte a drumului Călin enumera variantele de ture de tipul acesta din Apuseni. Mie oricum îmi surâde ideea, deşi am nostalgia continuarii pană la Vladeasa şi Valea Drăganului a traseului acelei zile. Eu aşa plănuisem, dar genunchii m-au facut să-mi schimb planul.  Oricum munţi şi zile mai sunt.

Pornind la drum vorbim cu Lușu şi aflăm (surpriză!) că şi ei tocmai au ajuns la maşina.

În concluzie, cred că a fost o tură reuşita! Sper că le-a plăcut şi celorlalţi şi sper să mai facem. Mai noi, mai lungi şi mai departe.

Pasul Prislop - Vârtop:

Ne prezentăm în pasul Prislop 4 CAR-iști, din păcate fără schiuri, din cauza zăpezii incredibil de mici de anul acesta. Totuși ne-am agățat de rucsaci niște rachete, pentru orice eventualitate. Un urcuș ușor ne scoate în culmea principală a Vlădeasei în zona Nimăiasa. Aici mai găsim ceva zăpadă, dar așa de întărită încât plimbarea noastră pe bocanci e foarte ușoară, fără nici o glumă puteam merge și în adidași. De plictiseală urcăm vârfurile domoale ce le întâlnim în cale ( Micău, Briței ). Vizităm și punctul de belvedere de pe Piatra Tâlharului. Din Șaua Cumpănățelu coborâm ușor pe drumul săpat în coasta muntelui, apoi după o plimbare prin poienile Platoului Padiș ajungem pe seară la pensiune fix deodată cu echipa cealaltă. Sincronizare perfectă. Cei de la pensiune au vrut să ne arate unde să parcăm mașina, dar când le-am spus de unde venim și unde mergem, ce combinație am făcut cu două echipe și două mașini au fost atât de impresionați încât ne-au oferit intrare la piscină gratis. Păcat că nu ne-am luat costumele de baie cu noi, data viitoare le trecem musai pe lista de echipament :-),  oricum de data asta nu am folosit nimica din echipamentul de pe listă.

Duminică echipa noastră a plecat târziu, mai ales din cauza serii de socializare destul de solicitantă ( noi am dat vina pe partida de rentz interminabilă :-) și ne-am început periplul prin Padiș. Întotdeauna am fost curios cum arată Padișul iarna,  dar se pare că nu am avut noroc, ceea ce e acum nu prea e iarnă, mai mult seamănă cu finalul de aprilie, numai că lipsesc brândușele. Oricum a fost frumos, am vizitat ce am găsit în drum: Poiana Ponor, Izbucul Ponor ( denumirea asta conflictuală amintește de curat-murdar a lui Caragiale ), intrarea în peștera Căput, Ponorul din Bârsa Cohanului, etc … Continuăm plimbarea pe bandă roșie și în câteva ore ajungem în pasul Vârtop unde găsim mașina lăsată de cealaltă echipă. Chiar când ne urcam în mașină ne-au sunat că au ajuns și ei la mașina noastră. Ce coincidență, din nou sincronizare perfectă.