Adoptă un cățărător - Rapel la Coșul Boului

În cadrul programului „Adoptă un cățărător” (un program pilot demarat în acestă toamnă în cadrul CAR) al nostru părinte-alpinist adoptiv, Luci Crișan, a organizat primul exercițiu de rapel la Scărița Belioara. 

Și unde ar fi putut fi mai potrivit, dacă nu prin spectaculoasa formațiune Coșul Boului!

Așa că ne-am pornit toți patru (Luci, Răzvan, Nicu și cu mine) sâmbătă dis-de-dimineață, că așa-i stă bine alpinistului. În drum spre poalele stâncilor Scărița Belioara, am trecut prin Cheile Poșăgii, unde am simțit, poate pentru prima data în acest an, fiorul lunii noiembrie. Vegetația de pe marginea drumului era acoperită cu un strat de brumă, iar termometrul mașinii arăta -5 degC. Brrr! Ne întrebam fiecare dacă ne-am luat haine suficient de groase cu noi. Prognoza promitea că pe Vf. Belioara urmau să fie 9 degC, deci „câtă vreme suntem în soare, suntem bine”, am gândit.

Ajunși la fața locului, ne-am grăbit să ne punem în mișcare, să ajungem cât mai repede pe culmile însorite. Dar n-am plecat singuri! Ni s-a alăturat și o cățelușă sprintenă, poate cu speranța că va primi vreo răsplată în timpul turei.

Am urmat marcajul punct roșu, care ne-a scos la un moment dat într-o poiană, unde ne-am putut, în sfârșit, bucura de căldura soarelui. În stânga noastră, portalul de la Coșul Boului se deschidea hămesit - o pată întunecată pe stâncile albe. În dreapta se întindea valea Belioarei în nuanțe de galben, maro și pe ici pe colo cu câte un punct verde închis. Era cald, poate prea cald... și uscat. Cu fiecare pas ridicam câte un nor de praf. Partea nordică a stâncilor ne-a dat de înțeles că și aici se lăsase cu îngheț peste noapte. E oarecum surprinzător că au existat vapori de apă care să înghețe, la ce secetă pare să fi fost în zonă.

După un peisaj apocaliptic printr-o pădure de cioturi uscate, am ajuns la panoul informativ care semnala locul în care părăsim traseul marcat. Poteca era totuși destul de clară, aducându-ne la câteva puncte de belvedere de unde puteam admira abrupturile de la Scărița Belioara și valea peste care acestea vegheau. Cățelușa nu ne părăsise încă, iar noi ne întrebam ce vom face cu ea la marginea prăpastiei... data viitoare luam și un ham pentru câini cu noi! :)

Am început coborârea spre Coșul Boului și stăteam cu ochii în patru după copacul uscat despre care ne spusese Luci că ar fi punctul de unde trebuie să cotim spre formațiune. Cu atenția sporită, Nicu a observat un mănunchi de flori rozalii – era Rhododendron! Se pare că nu doar soarele a greșit anotimpul.

Am ajuns, în sfârșit la coborârea mai tehnică spre marginea prăpastiei. Cățelușa a rămas în urmă blocată și schelălăia încet. I-am strigat și i-am făcut semn să meargă înapoi. A înțeles și am răsuflat ușurată.

M-am apropiat încet și tremurător de punctul de unde se făcea rapelul. Luci și Răzvan erau deja în plin proces de aranjare a corzilor. Fiind deja echipată cu ham, lonjă etc, m-am asigurat în spitul montat în stânca de lățimea unei poteci. Am respirat ușurată și mi-am orientat privirea către peisaj, încercând să-mi opresc inima din a o lua razna la gândul că în curând voi atârna în gol. Apoi mi-am adus aminte că sunt aici ca să învăț ceva și am început să analizez ce a făcut și ce făcea dom’ profesor. Prin spitul de care eram și eu și Răzvan asigurați trecea o coardă cu care era legat de un al doilea spit montat cam un metru mai jos. 

Luci legase și el un anou de cele două spituri, pentru că nu e bine să te încrezi în echipament din material pe care nu l-ai montat personal și nu știi de când stă la soare. A băgat un capăt de semicoardă prin inelul montat în al doilea spit, a asigurat-o cu un nod (dublu pescăresc dacă nu mă înșel), i-a făcut un nod la celălalt capăt și apoi i-a dat drumul atent în hău, asigurându-se că nu are alte noduri neașteptate pe ea. Între timp, Răzvan fila a doua semicoardă. La un capăt i-au făcut un nod, iar pe celălalt l-au legat de prima semicoardă cu un nod Gibbs, similar cu „coada vacii”, trecând cu capătul corzilor încă o data prin buclă. A fost și aceasta lansată în hău. Aranjând semicorzile să încalece un copăcel, ce-i drept uscat, dar încă suficient de bine prins în stâncă, Luci a prevăzut un al treila punct de asigurare în sistem. Motivul, pe care lam aflat după ce am ajuns jos: niciunul din spituri nu păreau prea bine bătute în stâncă – moment în care am înghițit în sec, mai ales știind că n-am coborât lin și cursiv, fără să dau șocuri corzii. Din punctul unde stăteam, nu puteam niciunul ști dacă semicorzile atingeau pământul sau nu. Poate doar odată ce treceai de buza prăpastiei, puteai să-ți dai cât de cât seama. Chiar și așa era destul de greu pentru că vegetația era cam înaltă. Noroc că e și Luci înalt! Eu cu siguranță nu mi-aș fi dat seama pentru că am refuzat să mă uit în jos pe tot parcursul rapelului! :) Ne bazam în orice caz că știm înălțimea formațiunii și că 60 m ne sunt de ajuns.

Odată sistemul pus la punct, Luci se pornește primul. Își face nodul auto-blocant, trece coarda prin dispozitivul de rapel și se pornește spre apic. Anunță momentul de trecere de apic și nu după mult timp ne transmite prin stație că a ajuns jos și apoi că e liberă coarda. Se asigură apoi că se poate recupera coarda și că nu se agață în nimic, trăgând de latura cu nodul 1-2 metri în jos. Totul bine. Pot să merg. Înghit în sec și mă pregătesc. Mă asigur de anoul și de coarda legate de cele două spituri și cobor spre copăcel, ancorândumă în inelul prin care trecea coarda. Rearanjez coarda, aducând nodul de îmbinare aproape de inel, montez dispozitivul de rapel și nodul auto-blocant și mă pornesc. Încet, încet ajung la apic, respir, iau picioarele de pe stâncă și fac un rapel chinuit până jos. Mi-am lucrat bine abdomenul la cât de crispată am stat. De emoție, am și uitat să poziționez corect mâinile pe coardă... eu care mă mândream că am mai făcut rapel de vreo 10 ori până atunci... niciodată nu e prea târziu să greșești... Am avut totuși prezența de spirit să mă mai uit la peisajul din depărtare, la stâncile din jur și deasupra mea... dar nicidecum în jos! Îmi vedeam în schimb umbra profilată pe perete, iar după ce acesta a trecut pe pământ, am știut că e OK să privesc în jos.

Gata! Am făcut-o și pe asta. Și ca fricosul care nu se poate bucura de moment, mi-am zis că parcă aș mai vrea s-o fac încă o dată! A coborât apoi Nicu și în final Răzvan, care, având mai multă experiență decât mine și Nicu, ne-a demonstrat cum se face un rapel elegant. Nu știu dacă Luci a gândit-o așa de la început, dar și-a organizat bine lecția! Apreciem și mulțumim!

După ce-au fost strânse semicorzile, ne-am pornit în jos spre valea Răstocii. Și ghici de cine dăm în potecă! Era cățelușa „noastră”, foarte fericită să ne vadă! Cu gașca reîntrunită, ne-am întors energizați la mașini.

O tură scurtă, dar faină, care s-a încheiat cu o masă delicioasă (și surprinzător de ieftină) la restaurantul Dana din Turda.

Inceput de Noiembrie,  toamna este inca plina de culoare si cu clima placuta pentru iesit in natura. Chiar si doar pentru o zi in Muntii Apuseni, in rezervatia geo-botanica Scarita Belioara;.
Ne-am pornit dis-de-dimineata din Cluj, Cristina, Luci, Razvan si cu mine spre  Scarita Belioara, mai exact grota de la Cosul Boului, o grota cu dimensiuni impresionante, vazuta pana acum de la distanta, in alergarea montana organizata de CAR Cluj, MSG-ul Maraton Apuseni.
Lasam masina la iesirea din Posaga de Sus ( Belioara)  pe drumul spre rezervatie. Drumul este bun, accesibil, fiind asfaltat, insa ingust si cu multe curbe.
La bifurcatie am ales drumul din dreapta pe cararea MSG pentru acces la Cosul Boului. Ajunsi pe platou, prin zona de padurea arsa, am admirat stancile rezevatiei Scarita , apoi  am facut stanga si am trecut pe langa copacul ars, semn ca suntem aproape de Cos. Coboram pe stanca, si imediat am gasit grota. De deasupra este impresionanta. Cateva minute am tinut ochii inchis, incercand sa ma acomodez cu haul si peisajul. Ne-am ancorat in prinderea existenta, pana Lucian a pregatit corzile pentru rapel. A coborat primul, apoi Cristina. Emotiile m-au cuprins, am auzit de celebrul "Cosul Boului” si ma pregatisem psihic de un an sa fac acest rapel in apic de 60m. Totul a mers bine pentru mine, a urmat Razvan, se recupereaza corzile si cu o ultima privire asupra grotei, vazuta de jos, si incarcati de energie, ne-am intors la masina.
Pana la urmatorul rapel , numai de bine!

Mai sus, sunt cele două relatări scrise de Cristina Botez și de Nicu Beu. 
Va urma...