Povești din Trascău: Iezerul Ighiel, platoul Ciumerna și Piatra Cravii pe două roți

    Trascăul... întotdeauna mi-a rezervat surprize. Mai toate turele, făcute „din creion”, ca să spun așa, cu mai multe hărți în față, din acelea în care estimam o ciclabilitate de peste 85%, s-au dovedit a fi ture de explorare. 😊

    Așa a fost și tura asta.

    În sensul originar, una dintre atracțiile principale ale traseului a fost „Poiana Inimii”. Din ce citisem, cel mai bine se vede în lumina dimineții — o lumină a cărei incidență e aproape verticală pe ea, conturul devenind astfel maxim vizibil. Așa a și fost. 🙂

    Doar că, până la final, porțiunile de push-bike acompaniate de mustrările gen:

                                                „Mihai! Ai zis că nu mai avem de împins bicicleta! Pedalează tu pe-aici la deal!”

    sau

                                                „Mihai, când ajungem să coborâm numai la vale? Imediat? Așa spui de câteva ore...”

...au diluat destul de mult impresia picturală lăsată de inima desenată de pădure. 😅

    Pe lângă Iezerul Ighiel am mai trecut de-atunci de câteva ori, dar niciodată n-am mai cotit la dreapta, din platoul Ciumerna către Piatra Craivii, ci fie la stânga spre Poiana cu Narcise (da, se poate ajunge și pe coamă), fie înspre Necrilești.

    Dar uite că mi-am luat inima-n dinți și am zis să-l fac în sens invers. A fost o decizie inspirată care s-a suprapus de minune cu o zi superbă dintr-un tren de zile mohorâte. Așa a fost și propunerea de a merge în tura: din scurt. 🙂

    Chiar și-așa, ne-am adunat șase viteji: eu, Cătălin — cu care am mai împărțit aventuri împreună, Claudia, Romeo, Marian și Marius. Despre Marius citisem multe și știam că va impune un ritm alert pe urcare. Nu m-am înșelat. 😅

     Dacă stau să mă gândesc, e prima dată când acești oameni faini se adună în această configurație. Cătălin nu mă știa decât pe mine, eu o cunoșteam doar pe Claudia și pe Romeo din ture precedente — pe fiecare din altă tură. Despre Marius doar citisem, iar pe Marian îl văzusem pentru prima dată. Și totuși, chimia dintre noi a funcționat din prima. Mai o glumă, mai o poveste din impresionantul repertoriu al lui Cătălin — el știe să țină omul treaz, noaptea, în regim de competiție, pe poteci întunecate sau la lumina lunii.

     Și-am pornit din Ighiu spre Iezer pe drum acompaniat de o vale tare jucăușă. Asfalt și apoi drum forestier. Când mă gândesc că am trecut de două ori pe această vale și doar a treia oară am observat vâltoarea (prima mașină de spălat automată) încă funcțională... nu știu ce să cred despre mine. 🙂 Impresionat fiind și Cătălin de ea, nu s-a putut abține din a traversa valea și a curăța câteva dintre plasticele aduse de apă și depozitate la vedere, parcă mustrând trecătorii: "E gunoiul vostru! Luți-vi-l!"

    Doar că urcarea a fost susținută până la Iezer, chiar dacă peisajul a fost variat: căsuțe de vacanță în stil palat, o vale impresionantă cu apă cristalină, o exploatare forestieră ici-colo, o urcare care părea ultima, dar după care mai apăreau vreo două serpentine bine ascunse. Toate astea au declanșat amintiri interesante în fiecare dintre noi, pe care nu ne-am sfiit să le împărtășim. 🙂

    Ajunși cumva la Iezer după vreo 14 km și 800 m câștigați în diferență de nivel, ni s-a părut de bun simț să facem o pauză. Lângă lac, am găsit o măsuță și băncuțe care parcă ne așteptau.

    Nu degeaba urcă Romeo pe e-bike. Cum altfel să care toate bunătățile din care ne-a invitat cu generozitate să servim? Brânză, telemea, tobă și slănină. Bineînțeles, Marian o luase un pic înainte și s-a întors aproape de spartul târgului — asta e. Ne-a găsit așezați la masă și-un pui de ciobănesc, pe care l-am servit ca pe unul de-al nostru.

    Întotdeauna am zis că am încredere mai mare în oamenii care împart mâncare cu animalele ce le ies în cale decât în cei care le alungă. Romeo e unul dintre aceia care cară mâncare special pentru a ajuta animăluțele. Respectul meu.

   Cu burțile semi-pline, ne-am pornit iarăși să înfruntăm ultima urcare spre platoul Ciumerna. Ne-a cam scăzut elanul, dar l-am recuperat pe parcurs. Claudia nu se mai sătura de urcare. 🙂

    Ajunși la intrarea în platoul Ciumerna, ne-am bucurat toți de ultimul push-bike. Claudia în special, iar Cătălin a profitat de urcarea pieptișă să-și testeze ceasul… sau inima, nu mi-e clar nici acum — voia să vadă dacă își poate ridica pulsul la 200. Mnoh, nu te bagi între om și provocările lăuntrice. 🙂 L-am lăsat.

    Bineînțeles, primii sus au fost Marius și Romeo. Probabil s-au întrecut — n-am stat să analizez atent, dar sunt convins că Marius a fost sus primul, urmat de e-bike. Încercam să estimez câte procente din baterie a ars Romeo. Când mi-am dat seama că am timp să mă gândesc la așa ceva, am realizat că împingeam și eu la bicicletă. 🙂 Am mai făcut un efort și am luat-o călare pe drumul ce tăia urcarea. Claudia cred că-mi adresa vorbe duioase, iar Cătălin era prins și printre bolovani, și în propria bătălie cu pulsul. Bine.

    Altă pauză, dar chiar bine meritată. Am lăsat calul să pască pietre și-am urcat pe primul vârf bolovănos: mama, ce priveliște! Muntele Mare la nord — despre care nu eram sigur, crezând că e Cucurbăta Mare. M-a repoziționat pe hartă Marius, iar după ce mi-am recalibrat busola, am început să recunosc: Vf. Poienița, vârfurile Geamăna, cariera Roșia Poieni, Scărița-Belioara, Bedeleu, o mică parte din Detunata Goală și... Retezatul. Ba nu e! E Făgăraș! Ba poate totuși Retezat... Dilema s-a lămurit clar pe următorul vârf pe care ne-am cocoțat: atât Făgărașul, cât și Retezatul se vedeau, plus Șureanu și Cindrel între. Buuuun.

    Călătorului îi șade bine cu drumul, așa că ne-am pus din nou în mișcare — de data asta „la vale”. Sau cel puțin așa părea. În realitate, valea aceea avea colți. Și nu mici. Un fel de fierăstrău tras de mână, cu dinți ascuțiți și tăioși care apăreau când ți-era lumea mai dragă. După fiecare coborâre ce-ți făcea inima să cânte, urma o urcare scurtă și nervoasă, care te smulgea din visare.

    Așa că nu a fost chiar coborâre continuă, ci mai degrabă o succesiune de valuri care ne-au ținut atenți. Dar atmosfera era bună, grupul compact, și glumele din ce în ce mai dese — semn că ne intrase traseul în sânge și nu mai simțeam oboseala ca la început. Sau poate doar o ignoram cu stil.

    Succesiunile acelea de coborâri și urcări i-au demonstrat Claudiei cât de imperativ e să-și schimbe anvelopele. Cea din spate, slick de-a dreptul, nu avea ce căuta pe munte. Bine că nu s-a lovit tare când i-a fugit roata și a trântit-o între pietre. M-am speriat un pic. Dar a fost totul ok.

    Și iarăși a urmat un colț de fierăstrău și iarăși Romeo ne-a "făcut" pe urcare. 🙂 Foarte bine. Îl antrenăm și pe el, și pe motoraș.

    Cumva, cu ieșire din ultima porțiune de traseu prin pădure, am dat și de coborârea promisă... bine, până la ultima urcare dinainte de coborâre. 🙂 Dar am mers bine, altitudinea scăzând simțitor. Înainte de ultima coborâre spre Piatra Craivii am mai făcut o pauză, unde am concluzionat că e totuși mult mai bine în sensul ăsta decât în sens invers — unde ne-ar fi așteptat, rând pe rând, toate push-bike-urile care în sensul ăsta au fost doar glume și amintiri amuzante.

     Ne-am gândit, la un moment dat, să urcăm și pe Piatra Craivii, să intrăm în cetatea dacică — poate, poate l-om întâlni pe Deceneu sau chiar pe Decebal. Dar când am ajuns la poalele ei, ne-am dat seama că fierăstrăul ăla ne cam tăiase pofta de "hike". 🙂

     Nu-i bai, că cetatea nu pleacă nicăieri. Mai ajungem noi pe-aici.

     În sfârșit, doar la vale. Acum vedeam tot drumul și nu mai exista altceva decât „la vale!” Pe mine m-a pus pe gânduri căzătura Claudiei, așa că am decis să nu coborâm pe unde urcasem ultima dată când am abordat acest traseu, ci roată, pe un traseu deja marcat ca dedicat MTB-ului.

     Pe coborâri n-am mai fost așa grup compact, dar ne-am regrupat destul de des.

     Eu am rămas în urmă cu Claudia, restul zmeilor ridicând praful în urma lor. Bine, și eu am mai profitat de coborâri — doar eram cu FS-ul. Cum aș fi putut rata așa coborâri?!

     La un moment dat mi-a venit o idee și i-am spus Claudiei: "N-ai vrea să încerci pe coborâre MTB-ul meu? Țin și frânele, are și anvelope ancorate în sol..."

                                                                                            "Ba da! Vreau!" mi-a răspuns.

      După nici o sută de metri o aud:

                                                                                   "Uau! Oooo! Apoi cu asta parcă plutești!"

     Am râs cu lacrimi. Ceilalți, ne așteptau frumos, povestind despre tură. Primul care a realizat schimbul de biciclete, pare-mi-se, a fost Cătălin. Înainte să o luăm iarăși la vale, zice:

                                                                       "Dă-mi-o și mie", referindu-se la bicla Claudiei, „să văd cum e.”

                                                                                                   „Ai să vezi”, i-am răspuns.

     După nici 10 metri îl aud:

    „Vai! Dar cum ai putut să cobori pe asta!? Nu e stabilă mai deloc...” (Ca pe gheață, aș fi completat eu.) „Nici frâna nu ține! Uite cum stau manetele!”

     N-am coborât mult așa și am făcut iarăși rocada de biciclete cu Cătălin.

     Oricum, urma să intrăm în sat — Craiva, cred — și de-acolo, pe șosea, înapoi la mașini.

     Bicicleta Claudiei nu era, să fiu bine înțeles, una slab echipată. Ba chiar era bine dotată. Doar că îi lipseau câteva ajustări esențiale și, mai ales, ratase vizita la service cu mult timp în urmă. Nici Claudia nu are MTB-ul de foarte multă vreme. Dar va învăța pe parcurs și o vom ajuta cu toții să înțeleagă mountain bike-ul, fiindcă un lucru e clar: e chiar pasionată!

     Ajunși la mașini, l-am scos pe Jetty afară — spălătorul meu de biciclete — fiindcă era cazul să dăm jos noroiul adunat pe parcurs. Nu era mult, dar dacă tot aveam echipamentul necesar și chiar și apă, adusă de acasă, de ce nu?! Mai bine mai curat decât mai murdar. 🙂

     În timp ce mânuiam de zor pistoletul cu apă, iar Cătălin întorcea bicicletele de pe-o parte pe alta, ca micii pe grătar, oamenii au hotărât unde să mergem să mâncăm: „Transilvania – Casă și Masă”. Acum, când mă uit înapoi, spun cu toată convingerea: a fost o alegere legendară. 🙂

     Și uite-așa s-a încheiat o tură care a început cu o idee din scurt, a continuat cu povești, efort, râsete și descoperiri, și s-a terminat cu praf spălat, burtă plină și suflet liniștit.

     Trascăul nu s-a lăsat mai prejos nici de data asta. Și, poate mai important decât traseul în sine, a fost grupul — o mână de oameni diferiți, adunați din contexte separate, care au funcționat împreună de parcă s-ar fi știut de o viață.

     Asta e frumusețea turelor: nu doar peisajele, ci legăturile. Nu doar pedalatul, ci felul în care, între două glume și trei urcări, ți se mai adaugă o poveste la jurnalul interior.

    Traseul inregistrat a fost publicat pe Outdooractive: https://out.ac/IYyFAH

     Ne revedem pe poteci!