Pe creasta Pădurii Craiului: Ponoara și Cascada Boiului

Tura pe care am refăcut-o sâmbătă m-a impresionat prima dată prin prezența puternică a primăverii, culori crude, flori și un soare domol, într-o perioadă a anului în care, la Cluj, vremea e încă mohorâtă. E drept, atunci am parcurs traseul cu vreo trei săptămâni mai târziu. Dar așa s-au aranjat lucrurile.

De data asta, am reușit să adun o trupă de zece oameni. Pe unii îi vedeam pentru prima dată pe bicicletă, iar alții sunt deja prezențe constante în turele MTB. Un amestec bun de energie nouă și experiență, exact genul de combinație care dă culoare unei ieșiri în grup.

Ne-am adunat din Cluj și din Oradea chiar lângă tabăra de pe Valea Brătcuței. Am mai meșterit scurt una-alta la biciclete, mici reglaje, verificări rapide  și am pornit la drum.

🚵 Primele momente

Era mai rece decât anunțase meteo, iar culorile vii ale primăverii, pe care mi le aminteam din tura anterioară, lipseau aproape complet. Totul părea încă prins într-o tranziție ezitantă. Eram convinși că vom găsi ceva bun de admirat pe parcurs, ceva care să ne confirme că nu am forțat iarna să plece prea devreme, chiar dacă încă mai mârâia la noi cu dinții ei reci. 🙂

M-am bucurat să văd că, de data aceasta, Răzvan venise echipat corespunzător,  cu o bicicletă MTB și frâne pe măsură. În prima tură de anul trecut, îi recomandasem destul de insistent să lase acasă bicicleta aceea cu coșuleț. 🙂 Se pare că mesajul a ajuns unde trebuie.

Ni s-au alăturat și Bogdan, împreună cu fiul său, Bogdănel. Prezența lor avea să aducă un plus de energie grupului, iar pe parcurs aveam să descoperim că cel mic, fără sa-și propună, avea să ne dea cateva lecții. 

 ⛰️ Prima urcare

Și uite așa, printre povești felurite, ne-am trezit la poalele primei urcări serioase. Din priviri am înțeles cu toții că nu chiar la asta se așteptau oamenii. 🙂

Chiar și așa, trupa a întins lanțul la maxim pe urcare, iar opririle au fost puține și bine alese,doar în punctele de belvedere, cât să mai tragem câte o poză și să ne tragem sufletul.

Saveta a ieșit rapid în față. Parcă îi făcea în ciudă lui Romeo și bicicletei sale electrice. O dinamică interesantă, care a adăugat un strop de competiție tăcută în grup.

Iar puștiul… nu a dat înapoi niciun centimetru. S-a luat la trântă cu urcarea și, fără ezitare, a dus-o până la capăt. Genul acela de determinare care nu are nevoie de explicații.

Pe cele două fete din Oradea le-am întâlnit în tabăra de iarnă din Padiș, iar amicul lor s-a dovedit a fi arma secretă. Alt „campion undercover” pe urcări. 🙂 Dar nici ele nu au fost mai prejos. Au ținut ritmul fără probleme și au confirmat încă o dată că determinarea face diferența.

🌿 Pauza de masa

Și-am ajuns în creastă, într-o poieniță mică, perfectă pentru o pauză de masă. Deși vântul bătea rece și subțire, iar verdele acela viu al primăverii încă lipsea, am decis să rămânem acolo.

Răzvan a scos borcanul cu untură și pita, iar Romeo a venit cu slănină, brânză și ceapă. În contextul ăsta, batoanele mele parcă nu mai aveau același farmec. 🙂

🚵 Din nou la drum

Nu am zăbovit mai mult de 20 de minute și am pornit din nou la drum. Ne mai așteptau urcări.

„Ce!? Câte!?” — am fost întrebat, dar nu spun de cine. 🙂
Răspunsul a venit simplu: câte trebuie.

A urmat o coborâre, iar pentru câțiva dintre noi și o urcare spre releele GSM, de unde se deschideau priveliști ample. După aceea, o coborâre enduro de toată frumusețea, exact genul care te ține prezent și îți aduce zâmbetul pe față.

Bogdănel, însă, ne-a surprins din nou.
„Eu nu mă duc la relee. Consider că bicicleta mea nu e adecvată pentru astfel de coborâri. Nu-mi merge bine furca.”

O replică de o înțelepciune rară pentru un puști de 14 ani.

M-am oprit o clipă și m-am gândit: bravo lui. Știe să-și evalueze corect limitele. Și abia atunci am observat și eu că transmisia lui nu era deloc potrivită pentru urcarea lungă care ne-a adus acolo. Și totuși, urcase cu o bucurie sinceră, genul acela de bucurie simplă pe care o simt și eu, de fiecare dată când drumul începe să urce.

🌄 Spre Ponoara

Creasta e creastă  și fiecare coborâre e urmată inevitabil de o altă urcare, uneori mai vertiginoasă, alteori mai domoală. Mai un push-bike, mai o pauză scurtă de cinci minute și, pas cu pas, ne-am apropiat de punctul de unde se deschidea priveliștea spre satul Ponoara și întreaga depresiune carstică.

Soarele ne mai mângâia din când în când, dar fără prea multă convingere. Nu reușea nicicum să ne încălzească. Bătea un vânt afurisit și rece tocmai de pe Vlădeasa, acoperită bine în zăpadă.

Am făcut opriri scurte, cât să admirăm și să mai tragem câte o gură de aer, apoi am continuat spre sat, pe sus-josul specific acelei porțiuni de creastă.

La capătul ultimei coborâri spre Ponoara, Răzvan ne-a spus că e epuizat. Eram exact în locul potrivit. De acolo putea să se întoarcă în ritmul lui, pe asfalt, spre Bratca, unde erau mașinile.

Nu prea aveam alte opțiuni, iar decizia a venit firesc. Ne-am despărțit acolo, fără grabă, fiecare pe drumul lui.

Noi am continuat traseul, ocolind un deal, urcând încă o pantă și lăsându-ne din nou surprinși de peisajul acela specific zonei: liniștit, deschis, cu forme domoale care te fac să uiți, pentru o clipă, de efort. 

Ultima pauză a fost sub un ulm și printre toate florile galbene pe care nu le văzusem până atunci :-)

⛰️ Încă o urcare

Am urcat și-apoi a urmat o altă coborâre, care tăia asfaltul gri și ne arunca într-o altă vale, în trombă, spre… încă o urcare.

Romeo încă rezista. Fetele se uitau la mine. Nu era cea mai caldă privire. Era în ton cu vremea de afară. 🙂

Hopa! Se mai încălzise. Ne îndepărtasem de Vlădeasa, mi-am zis.

Și ce urcare urma… spre casele de pe versantul opus satului Ponoara, pe partea stângă a Văii Boiului.

S-au uitat unii la alții, partenerii mei de drum. Apoi, toți la mine.

— În sus, am spus.

Romeo a pufăit, Claudia a mârâit și a luat-o în forță la deal, pe bicicletă, în timp ce noi ceilalți ne obișnuiserăm deja cu gândul de push-bike.  Sunt urcări de așa natură.

⛰️ Aproape ultimii metri de urcare 🙂

Și când am învins panta aceea interminabilă și am crezut că am ajuns, în sfârșit, la liman... ei, că eu știam ce urmează: încă o urcare.

Romeo a răbufnit:
— Dar cât mai tot urcăm? Mai am 15% baterie!

Am mai împins, am mai căutat rute alternative… nu erau. Exact pe unde fusesem și în urmă cu vreo doi ani, tot pe acolo mergeam.

Și când urma „ultimul” push-bike, Romeo a luat-o la vale.

— HAI ÎNAPOI, ROMEO!

S-a întors, bombănind.

Mnoh… ce să faci. Așa e MTB-ul. 🙂

🌊 Cascada Boiului

Apoi gata. Am intrat în ultima porțiune, cu vreo 6 metri de urcare și aproape 200 de metri de coborâre până „într-un loc”.

În sfârșit, la vale,  pe un drum forestier brici, spre satul Lorău. Viteză.

La ultima regrupare am propus să deviem spre Cascada Boiului. Merita. Am decis unanim, fără Romeo, că mergem.

Iar el… dus a fost. A trecut de răscruce și s-a dus mai departe la vale. Claudia după el.

— Haideți înapoi! le-am spus la telefon.

Noroc că am sunat-o pe Claudia. Romeo se auzea în fundal: La deal? Iarăși?

Nu știu câtă baterie mai avea, dar direcția era clară: mergeam la cascadă. Oricum, de acolo urma doar coborâre.

Și așa a fost.

Frumoasă tare, dar ne-a întâmpinat cu o porțiune de noroi de vreo 300 de metri, care ne-a pus puțin pe gânduri. A fost însă doar o sperietură.

Apoi drumul s-a deschis și ne-a purtat în viteză spre cascadă, printr-o pădure înaltă și dreaptă, de o frumusețe simplă.

Eu am rămas să păzesc bicicletele, în timp ce ei au mers să viziteze cascada. Nu le-a părut rău de alegere.

De acolo și până în Bratca, la mașini, a mai rămas doar drum întins, în mare parte coborâre.

Frumos și pe lumină.

Am încheiat tura cu zâmbete și povești la Casa Bucătarului, unde ne-am desfătat cu ce ne-a poftit inima. 🙂

🌅 Concluzie

A fost genul acela de tură care nu impresionează printr-un singur moment, ci prin tot ce adună pe parcurs — oameni, replici, urcări, coborâri și locuri care te țin conectat.

Pădurea Craiului rămâne un loc unde nu vii pentru dramatism, ci pentru echilibrul dintre efort și bucurie. Iar tura asta a avut din plin ambele.

Cel mai bine a rezumat Andreea, colega din Oradea:

„Mulțumim de tură, a fost super! Pentru prima dată anul ăsta chiar am obosit și sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Doar un pic peste limita de confort, fix cât trebuie.”