Pădurea Craiului: explorare pe două roți

       Pădurea Craiului, mai exact zona cuprinsă între Ponoară, Șuncuiuș, Zece Hotare, Roșia și Lazuri, cu a sa vale liniștită, Valea Lazuri,  e un loc unde m-am întors de multe ori, aproape mereu pe două roți. Fiecare tură a venit cu o surpriză. Relieful carstic, primăvara care sosește devreme aici și senzația aceea că descoperi mereu ceva nou m-au făcut să o trec pe lista locurilor „de revăzut”, nu doar de „văzut o dată și gata”. Există chiar și un colț de internet dedicat acestei zone, unde sunt strânse activități de exterior, trasee, locuri de cazare și povești locale:
👉 padureacraiului.ro

      Tura era planificată inițial pentru luna mai, dar primăvara aceasta a fost tare capricioasă. Așa că am amanat expediția pentru vremuri mai prielnice.

      Zic expediție pentru că nu e o simplă plimbare de duminică ci o zi întreagă de senzații și entuziasm, cu peste 70 km și aproape 1800 m diferență de nivel. Și când zic senzații, mă refer la întreaga gamă: de la bucuria simplă declanșată de pădurile și văile frumoase prin care treci, până la coborârile care țin mai bine de 10 km. Bucurie  amestecată cu adrenalină atunci când te aventurezi prin păduri neumblate, pe pante abrupte sau direct prin albiile unor pârâiașe. Și da, poate chiar și un pic de exasperare,  acel gen de dialog interior în care te întrebi cât mai urcă asfaltul ăsta cu 15% înclinație și dacă nu cumva aveai vreo alternativă de ocolire.

     Și când, în sfârșit, s-au aliniat stelele: vreme bună, zi liberă de Rusalii și o poftă clară de pedalat, am zis că e momentul perfect pentru a face tura. Sâmbăta era deja rezervată pentru Semimaratonul Apuseni, duminica a fost dedicată refacerii, iar lunea... lunea a fost ideală. Nu foarte cald, nu prea rece, exact ce trebuie pentru o explorare pe două roți într-una dintre cele mai spectaculoase zone ale Apusenilor.

     Ne-am adunat șapte oameni care, cel mai probabil, nu aveau nimic mai bun de făcut în acea zi de Rusalii: eu, Claudia, Irina Pintea, Adrian Neamu, Ovidiu Motioc, Andrei Dan și Jack. O combinație inedită, dar promițătoare.

     Am fost punctuali și am pornit puțin după ora 9:00 din parcarea nou amenajată pe malul Crișului Repede, cu voie bună și povești introductive. Era, pentru mulți dintre noi, prima întâlnire. Studiind cu ochi curios (și cunoscător, aș putea spune) bicicletele fiecăruia, n-am putut să nu-l întreb pe Ovidiu:

                                                          „Ești mulțumit de schimbătorul wireless SRAM? Nu ai avut probleme cu el?”

     Aparent, întrebarea a declanșat ceva mai mult decât o conversație. După nici 15 kilometri, schimbătorul și-a încheiat colaborarea cu Ovidiu. Brusc. Fără avertisment. Amuzant, cel puțin pentru mine, pentru că mi-a amintit de primele ture prin Apuseni alături de un prieten care avea “gura aurită”:

                                                          „Numa’ să nu facem pană pe-aici...” zicea el.
                                                          „Nuuu facem!” raspundeam eu.
                                                           Evident, nu scăpam fără cel puțin două.

                                                           „Să vezi că ne-am rătăcit...”  zicea el.
                                                           „Nuuu ne-am rătăcit!” raspundeam eu.
                                                           Și mai balauream o oră-două, poate-poate dădeam de un drum ciclabil.

                                                           „Să vezi că se rupe lanțul pe-aici...” zicea el.
                                                           „N-aaare cum!” raspundeam eu.
                                                           Și-apoi căutam bolturi prin iarbă cu lanterna și încercam să-l nituim la loc cu vreo două pietre de pe marginea drumului.

     Cred că există un tip de ironie montană care nu iartă replicile prea încrezătoare…

     Așa și cu Ovidiu. „Nu-i bai”, ne-a zis, „am de rezervă.”De avut,  a avut. Doar că… nici dimensiunea potrivită, nici în stare bună. Noh, asta da! 

     Și ca să se completeze tabloul de start, m-a tras Claudia puțin deoparte. Mi-a spus că nu se simte tocmai bine și că preferă să se întoarcă. I-am dat cheia de la mașină și a pornit spre Bratca, cu înțelepciunea celor care știu când să se oprească.

     Noi, în schimb, ne-am întors pe traseu cu Ovidiu în variantă „single speed”. Schimbătorul wireless s-a transformat într-un obiect decorativ pe ghidon. Numai bine, mi-am zis în gând, i-a mai domolit din elan! Că Ovidiu deja scotea sufletul din noi și nu eram nici la un sfert din drum.

     Chiar și-așa, am ajuns destul de repede pe prima coamă de deal, cea care face trecerea spre Valea Lazuri. Urcarea a mers surprinzător de lin, poate și pentru că tăcerea se așternuse ușor peste grup, semn că fiecare își regla respirația și așteptările.

     Și am zis — cu voce tare de data asta: „Bine că nu-i așa de noroios ca ultima dată când am fost pe-aici, prin luna mai 2023...”

     Mda. Știm cu toții cum funcționează astfel de declarații în prezența muntelui. N-a durat mult și-a venit și grosul noroiului. Încet-încet, am început să mă gândesc la universuri paralele, ceva între Zona Crepusculară și X-Files, dar pe bicicletă.

     Și-apoi a venit rândul bicicletei lui Jose. Lanțul a început să sară haotic între pinioane și spițe. Așa mai pierzi niște timp într-o tură de 11 ore. Noroc că ziua e lungă, mi-am zis, altfel am fi intrat în tura de noapte cu frontale și glume forțate.

      A urmat și un push-bike zdravăn, în care am făcut cunoștință cu funcția „walk+” a eMTB-ului Irinei. Practic, bicicleta urca aproape singură. Recunosc, am urcat și vreo 20 de metri pe modul Turbo. Sincer, parcă aș fi fost pe motocicletă, doar că fără zgomot, fără fum și cu un zâmbet vinovat pe față.

      Cumva, în ciuda noroiului, am ajuns pe coama care cobora în Valea Lazuri, de fapt, în valea Șoimuș. Acolo am făcut pauză de realimentare și povești, fiecare scotocind prin buzunarele de la spate după un baton, o banană sau o porție de glume autoironice.

      N-am uitat, înainte să mă lansez în coborâre, să avertizez grupul că panta e serioasă. Eu zic că are peste 20–25% înclinație și cere atenție mare. Era a treia oară când coboram pe acolo și, sincer, chiar îmi doream să fiu pe full suspension, să mă pot bucura pe bune de traseu. Primele coborâri fuseseră pe „Fast Zerga” care nu e chiar ideala pentru așa ceva, iar acum am zis că profit la maximum și ne regrupăm la bază.

      Și dă-i! După prima parte, pe pământ nisipos, a venit bucata mea favorită: coborâre direct printr-un pârâu. Super tehnică, super amuzantă. Sau… cel puțin era. Surpriză: se trăseseră lemne prin el. Acum era plin de crengi scurte, pietre dizlocate, coajă de copac și noroi din belșug.

      M-am ambiționat să nu mă dau jos de pe bicicletă. M-am surprins pe mine însumi când am ajuns la capăt și nu am pus piciorul jos decât de vreo două ori. Cred că am îngeri păzitori, pentru că, sincer, dacă prindeam un lemn d-ăla la spițe, fără vreo 3–4 rupte nu scăpam. Iar o trântă pe pietrele alea mi-ar fi rearanjat serios scheletul.

      Zâmbetul mi-a dispărut brusc când m-am uitat în spate. Eram singur. Bine că restul au fost mai precauți. Mă și așteptam la niște înjurături printre dinți. Mnoh, n-am tras eu lemne pe-acolo…

      Ne-am regrupat chiar la începutul drumului forestier ce avea să ne ducă în coborâre, lin și răcoros, până la o păstrăvărie. Urmau 7–8 kilometri de coborâre pe un drum forestier impecabil, printr-o vale cu apă limpede, flancată de stânci și versanți abrupți care păreau să ne însoțească în tăcere.

      La primul izvor, Irina mi-a spus zâmbind larg:

                                                  „Așa coborâre a meritat tot urcușul și împinsul bicicletei! Foarte fain, Mihai!”

      Buuuun. Prima tranșă de păcate s-a spălat.

      Stâncile din vale erau fie pline de peșteri și căderi de apă de 10 metri, fie acoperite cu pereți împânziți de iederă, iar pe alocuri apăreau mini-cascade cu iz de „Bigăr” în variantă discretă. Doar zâmbet și vânt în plete… în fine, cine are. 😊

      Urcarea spre Mina Farcu, cu a sa peșteră de cristale, a fost prea scurtă ca să șteargă zâmbetul. Mai ales că, la un moment dat, poteca s-a deschis spectaculos spre Valea Lazuri și cheile ei: o priveliște care ne-a oprit, preț de câteva minute bune, din orice gând legat de efort.

      Bucuroși am fost când am ajuns la Mina Farcu și am văzut că era deschisă pentru vizitare. Nici n-am așteptat mai mult de 10 minute și am intrat. Frumoasă mina, dar și mai frumoasă geoda pe care au descoperit-o prin pușcături, crezând că au dat peste o pungă de bauxită. Este a doua cea mai mare geodă din lume deschisă vizitatorilor, prima fiind undeva în Africa. Pozele vorbesc de la sine și merită oprire în orice tură prin zonă.

      Buuun. Am ieșit de la răcoare și ne-am reluat traseul spre Casa Autentică, cu speranța vagă că pe drum vom găsi un magazin în care Ovidiu să găsească mult dorita baterie CR2032. Pe asfalt, am ajuns în scurt timp la magazinul sătesc din Ponița.

      Dar… de unde baterie!? Doamna ne-a spus că ea merge până în Beiuș după așa ceva. Ovidiu și Jose au început să întrebe de vreun ceas, cântar de bucătărie sau aparat care ar putea conține o asemenea baterie. Hmmm… mi-a picat fisa! Telecomanda de la mașină funcționează cu o baterie CR2032.

      N-a stat Ovidiu prea mult pe gânduri și și-a desfăcut cheia de la Duster. Surpriză! Bateria era tot de dimensiune greșită și pe deasupra si fixată artizanal cu un petec de hârtie. Fiind prea subțire, nu stătea bine în carcasa schimbătorului wireless. Oricum, era și cam slăbită.

      Norocul a venit din partea Irinei, care s-a oferit să sacrificăm telecomanda Nissan-ului ei. Din nou, același model de baterie, CR2016, prea subțire față de originala CR2032. Totuși… se contura deja o idee. L-am întrebat pe Ovidiu, deși aveam și eu la mine:

                                                                                „Ai cumva petice pentru camera de bicicletă?”
                                                                                „Am!” a răspuns el, prompt.
                                                                                „Dă să văd de care!”, am zis eu, scotocind în trusa lui.

      Am găsit două petice exact cât bateria. Noroc? Habar n-am. Cert e că, spre deosebire de hârtie, cauciucul e compresibil, are elasticitate și acționează ca un mic arc, impingand bateria spre contacte. Am pus două petice, unul peste altul, ambele lipite direct pe baterie șii…minune! Maneta wireless a prins din nou viață.

     Numai bine, că urma o urcare zdravănă pe asfalt, către Casa Tradițională. Din aia de ți se ridica roata din față în aer dacă nu stai bine pe ghidon. Doamna Irina, cu eMTB-ul ei setat pe mod ECO, ne-a luat-o bine înainte, urmată de Jack… și-apoi nu mai contează.

     „Dă-i la deal, Mihai”, îmi spuneam, parcă ușor contrariat de amintirea că parcă panta asta nu era chiar așa de mare ultima dată… Bateria eMTB-ului lui Jose începea să dea semne serioase de oboseală, așa că m-a abordat discret, cu un plan de retragere. Se referea la drumul asfaltat ce leagă Damiș de Roșia:

                                   „Cred că o să cotesc spre Damiș și direct spre mașini... Dacă mai e multă urcare, nu cred că mă mai ține.”

       Evident că i-am răspuns în stilul clasic, deja brevetat în turele mele:

                                  „Nu mai e muuuult. Iar coborârea dinspre Platoul Runcuri spre 746D face toți banii!”

       Așa a fost. Doar că, până acolo, au mai fost câteva urcări și Jose a rămas complet fără baterie. Mnoh, pățăști…

       Dar coborârea... oh, coborârea! Printr-un peisaj carstic tipic, spectaculos, cu avene mari și adânci, printre care drumul șerpuia calm, ca o promisiune de liniște după toată aventura. O frumusețe aparte, genul de loc unde îți vine să oprești bicicleta doar să stai și să privești.

        Ne-au mai lătrat niște câini până în vale, niște avertismente vocale de teritoriu, dar nimic serios. Acolo, în vale, ne-am luat rămas-bun de la Jose, iar noi, restul echipei, ne-am continuat drumul spre ultima urcare: pe asfalt, spre Ponoarele din Prislop.

        De-acolo urma doar coborâre pe drum pietruit, până în Cheile Mișidului, traseu marcat pe copaci ca fiind ciclistic. Ciclistic „pentru entuziaști”, în modul prezentat pe site-ul Padurii Craiului. Știi tu, acei cicliști care nu se dau jos decât dacă se rupe cadrul sau cade o stâncă.

        Am mai întrebat o dată dacă toată lumea e ok, apoi am dat pedală. Și abia atunci am realizat de ce mi se părea urcarea mai grea decât o țineam minte...cele 3 kg în plus ale Zergăi mele, full suspension de enduro, își spuneau cuvântul.

        Dar să fim serioși… nu cred că de-aia ne-a luat-o doamna Irina în față. Ea mai avea jumătate de baterie la asfalt, în timp ce Jose tocmai o terminase. Mnoh… trageți voi concluziile. 😄

        Jack era, din nou, în față — dar încă în raza mea vizuală — când am ajuns la o intersecție unde se desprindea o „scurtătură”. Genul de variantă care te scutește de câteva curbe line pe asfalt și te trimite direct în sus, prin pădure. I-am sugerat lui Jack să o ia pe-acolo, mai mult într-o doară:

                                                                        „E mai rapid, dacă vrei să scapi de serpentine...”

         N-a stat mult pe gânduri. A băgat pinion mare, și-a luat urcarea în piept prin pădure și dus a fost. Ce să mai zic...omu-i antrenat și duce. Bravo lui!

         Ne-am regrupat chiar sus, pe vârf, unde am mai băgat o napolitană, că deja mă ardea foamea pe stomac. M-au așteptat ceilalți și apoi am pornit grăbiți spre ultima coborâre. Soarele se lăsase spre apus, iar ceasul trecuse bine de 19.

        Pfuaaaai, cât am așteptat coborârea aia… Și-am pornit la vale pe un drum pietruit frumos, când prin pădure deasă, când prin poienițe largi. În mod normal, ar fi fost un final perfect de tură, numai bun de tras aer în piept și de lăsat frânele libere.

        Doar că… se făcuse rece. Mult mai rece decât ar fi fost normal pentru ora aia. Hmmm.

        La prima sau a doua regrupare, doamna Irina își pusese deja o foiță pe ea, semn clar că se făcea frig. Jack, echipat mai degrabă ca pentru competiție, mi-a zis în treacăt că simte răcoarea și ar fi bine să pedalăm. Ceea ce oricum aveam de gând să facem.

        Le-am mai amintit o dată că urmează să trecem de cel puțin 5–6 ori prin apă până vom ajunge la Crișul Repede. Așa că m-am suit pe calul de oțel și i-am dat bice, că începuse deja să se întunece, mai ales prin pădure.

        Și-au urmat trecerile multiple prin apă. Din fericire, dacă o fi noroc sau nu, nivelul apei era destul de scăzut și n-am avut parte de „spălare completă”. Adevărul e că anumite porțiuni nu sunt deloc prietenoase cu împinsul sau căratul — mai ales când ai un e-bike de 24 kg.

        Așa că am ajutat-o pe Doamna Irina să treacă obstacolele. Era și normal.

        Ovidiu îmi mai spunea din când în când:

                                                                            „Ce tare e poteca asta pe malul pârâului!”

        Din ce știam despre el, nu m-a mirat deloc că-i place. Iar eu, cu ochelarii mei închiși la culoare (că deh, stilul contează), mai mult ghiceam pietrele decât le vedeam.

        Ultimul kilometru, deși pe o potecă spectaculoasă, s-a dovedit a fi un adevărat traseu de enduro. Frumos, dar greu! Sau, ca să parafrazez pe cineva despre care nu mai știu multe:

                                                                                                  „Greu da’ncet!”

        Cu tot chinul de împins și cărat bicicletele peste bolovani, de trecut biciclete din mână în mână și de scos ultimele rezerve de răbdare, am ajuns, în cele din urmă, pe lumină și fără incidente la podețul suspendat peste Crișul Repede.

        N-aveam cum să ratez momentul. L-am trecut călare pe bicicletă. A fost de vreo două ori să agăț cablul lateral și să iau un refresh total în Criș, că doar podul începuse să facă balans și îți cam fura traiectoria. Dar am ajuns cu bine pe celălalt capăt și, în sfârșit, înapoi la mașini.

        O tură grozavă. Cu toate provocările, momentele de echipă și peisajele acelea care ți se întipăresc în minte.

        La anul o fac din nou. Sau, cum spune o prietenă de-a mea:

                                                                            „Dă-mi 6 luni să uit... și vin iarăși cu tine.”