La escaladă în Buila - mulțumiți că lumea poate fi atât de simplă

Vineri – plecarea

Era joi seară. Lumina sălii de escaladă curgea palid peste fețele obosite. Eu, ușor posomorâtă că se amânase tura la care visam, îl zăresc pe Adi R.
Îl întreb, mai mult retoric: — „Oare cum e în Buila?”
El zâmbește cu aerul acela de om care știe deja răspunsul: — „Buila are acces mai greoi, dar e sălbăticie și frumusețe rară. Hai în Buila, hai la cățărat.”
Am făcut ceea ce face oricine care simte muntele nu ca pe un loc, ci ca pe o chemare: mi-am făcut rucsacul fără să mă gândesc prea mult, cu o grabă frumoasă și o liniște adâncă.
Am plecat vineri după-amiază din Cluj-Napoca, în formula noastră: Alexandra, Ramona, Maria, Ștefan, Octavian, Adi și eu, Tünde. Cristina și Mihnea ne așteptau la cabană.

Destinația – Buila-Vânturarița, acolo unde toamna e o poveste deschisă. Aerul mirosea a fum, frunzele ardeau în culori care nu mai pot fi inventate, iar cerul părea că se lasă mai jos, doar ca să ne atingă.
Scopul? Cățărare, râsete și clătite. Nu neapărat în ordinea asta. 🙂

Pe drum, culorile se aprindeau una câte una, ca niște becuri uitate deschise de un pictor distrat. La Cheile Cheii, am urcat pe Brâna Caprelor, o potecă suspendată între lume și vis. „Cât mai avem?”, am întrebat la un moment dat — dar nu voiam cu adevărat să ajung. Urcușul era deja destinația.
La Cabana Cheia ne aștepta Ion, cabanierul. Focul ardea deja. Lemnele trosneau ca niște fraze scurte dintr-un poem. A urmat o supă fierbinte, savurată cu o recunoștință aproape copilărească, și celebrele clătite ale lui Ion, dispărute cu o viteză demnă de o echipă de alpiniști flămânzi.
Sub coordonarea lui Adi R. și Mihnea Pruneanu, am făcut planurile pentru a doua zi.

Sâmbătă – prima zi de cățărare

Dimineața a venit ca o respirație curată. Cafeaua mirosea a început de zi.
Am pornit spre stânci — aerul tăios, pădurea arămie, stâncile albe: totul era perfect în echilibru. Lumina se juca printre copaci ca un copil care nu vrea să intre în casă.

Echipa s-a împărțit în două: unii pe trasee mai tehnice, alții pe variante mai dificile.
Cristina și Mihnea au ales escalada sportivă. Eu, în echipă cu Alexandra, Octavian, Ramona și Adi, am parcurs parțial traseul Multipitch „Creasta Fotoreporterului”. (Ne am retras la LC 5 pentru că a venit ploaia)
La fiecare lungime, vedeam sub mine pădurea ca o mare de culori topite. Și undeva, între bătăile inimii și foșnetul vântului, am simțit acea libertate pură pe care doar verticala ți-o poate oferi.

Seara, la cabană, supa de găluște ne-a adus înapoi pe pământ. Poveștile au curs la fel de repede ca vinul. Unii făceau planuri pentru următoarea tură de escaladă, alții doar zâmbeau în liniște și se pregăteau de drumeție. Mulțumiți că lumea poate fi atât de simplă.

„Culorile muntelui, mirosul focului și gustul supei fierbinți – toate se amestecă în amintirea perfectă a unei zile de toamnă în Buila.”
Duminică – încheierea și întoarcerea

Dimineața ne-a găsit cu cafeaua în mâini, privind spre crestele scăldate în ploaie. Unii au ales zona Santinela Cheii pentru încă o sesiune de escaladă, alții au pornit spre vârful Stogu.

După ora 15:00, am strâns echipamentul, am râs și am tras concluzii:
- „Ce am învățat?” - „Ce mai exersăm?” - „Cum să uităm clătitele la final de tură.”
Am plecat spre Cluj cu inimile pline și mințile limpezi. Buila rămânea în urmă, dar toamna venea cu noi.
Observații și concluzii

Tura a fost exact cum trebuie, suficient de provocatoare ca să te simți viu. Cabana Cheia e un loc care te prinde: simplu, cald, cu oameni autentici. O tură pentru cei care au un pic de experiență și multă curiozitate.
Am trăit sentimentul acela ciudat, de după, când tot ce vrei e să te întorci.

 

Coordonatori: Adi R.
Echipă: Alexandra, Ramona, Maria, Ștefan, Octavian, Cristina, Mihnea și Tünde 
Locație: Masivul Buila-Vânturarița 
Perioada: Octombrie 2025 
Club: CAR Cluj
Relatare: Tünde Csata.