Expeditie in Terra Banatica
Ne-am adunat 8 aventurieri, hotărâți să explorăm Banatul Montan pe două roți și per pedes. Adi și Ioana, Cipri și Adina, Claudia, Romeo, Dani — vechi prieten și coleg de trasee, și eu.
Cu Dani am trăit de toate: două ediții de ProPark Adventure Race, ture în colțuri uitate de țară, momente de tăcere grea și decizii luate în secundele care contează. În astfel de situații-limită, Dani a fost mereu vocea rațiunii. Uneori, și impulsul de a merge mai departe când eu poate aș fi ezitat.
M-am bucurat enorm când a decis să vină. Cu el alături, simți că orice e posibil — dar și că nimic nu e lăsat la voia întâmplării.
Claudia s-a ocupat de cazare. A scotocit o bună bucată de zi prin zona Văliug – Brebu Nou – Gărâna, cum stabilisem în descrierea expediției. Până la urmă, singura variantă viabilă a fost în Semenic — și să fiu sincer, mi-a fost tare pe plac.
Fiecare a ajuns miercuri seara, în ritmul lui, pe calea lui.Cei sosiți mai devreme ne-am adunat în jurul unei sticle de țuică de pere din Maramureș. Cum altfel?
Traseul pentru a doua zi a fost unul „adoptat” de pe bikeattack.ro și publicat pe Outdooractive. L-am modificat puțin, dar nu prea mult — căci un traseu deja pedalat e mai bun decât unul desenat din pix. Știți voi... stilul meu clasic: „Merge, merge, dă-i înainte!”
Prima zi: MTB in zona Semenic
Am plecat de la cazare, după un mic dejun destul de sățios, în direcția Pietrei Nedeii. Ajunși acolo, ni s-a deschis în față tot Banatul Montan.
Ochi să vezi și suflet să simți — atât îți trebuie. Atmosferă clară, cer senin, și o liniște care nu cerea nicio vorbă. Atunci am realizat cât de mult are de oferit zona asta. Trei zile nu sunt suficiente. Dar sunt destule cât să mă facă să vreau să mă întorc.
De la Piatra Nedeii am plecat spre Capu’ Muntelui, cu gândul să urmăm traseul spre Via Transilvanica și să coborâm spre Cabana Berzavița. De urmat traseul… nu prea l-am urmat. De rătăcit… un pic, așa, „de probă”, să văd cum reacționează lumea. Romeo? Știam ce avea să spună — și nu m-am înșelat. Oricum, n-a fost decât începutul. Tot în premieră a fost și momentul în care am încercat un e-bike. La cererea lui Romeo, voia să-mi dau seama ce anume sună ciudat la el. Mi-am dat. Am rămas impresionat de cât ajută la urcare… și la fel de surprins de cât de greoi e de manevrat față de Zerga mea. Mulțumesc, dar nu e pentru mine. 😄
După ce m-am confesat fetelor din grup că ne-am rătăcit, am fost mai surprins de reacția lor decât de rătăcirea în sine: total pozitivă, cu zâmbete largi. Oricum, era acolo Dani — cel care, în timp ce pedalează, cu o mână ajută pe cineva la urcare, iar cu cealaltă studiază variante de traseu pe telefon. Un adevărat fenomen.
De la Capu’ Muntelui, am ținut direct spre Dealul Căpățâna, pe ceea ce părea urma unui drum forestier. A fost o alegere haioasă.
Parcă mă și aud: „De-acolo, numai coborâre avem!” Coborârea „promisă” a fost, desigur, piperată cu încă trei urcări. 😄
Dar până la urmă am ajuns și la Via Transilvanica, unde am făcut poze la prima bornă. Mnoh... de-aici încolo chiar a fost numai coborâre.
Prima parte, până la Cabana Berzavița, pe un drum forestier pietruit zdravăn. Acolo m-a așteptat o altă revelație: bicicleta lui Adi. Furcă cu o cursă de vreo 2 cm, iar pinioanele... păreau luate de pe o cursieră obosită, nu de pe un MTB. Auleu, Adi... dacă citești asta: chiar ai nevoie de o bicicletă. Nu nouă, dar măcar MTB să fie. 😄 Am încercat și eu bicicleta lui — și mi-au dat lacrimile pe coborâre. De la vibrații nu nimeream maneta de schimbător, zici că eram în avion cu turbulențe. Cumva am scos-o la capăt. De la Cabana Berzavița ne-am dus direct la Crivaia, unde ne așteptau micii și cartofii prăjiți. Doar era 1 Mai muncitoresc!
Încă de pe creastă, am aruncat în aer o idee: „Ce-ar fi să mărim circuitul? De la vreo 45... la 70 km.”
Planul era simplu: din Văliug continuăm spre Lacul Breazova, urcăm din nou în creastă pe lângă satul-fantomă Lindenfeld, apoi urmăm Via Transilvanica până în Pasul Prislop. De acolo, o urcare lungă și monotonă pe asfalt, înapoi spre Semenic. Dani a zâmbit — ceea ce, la el, înseamnă mai mult „da” decât „îmi place”. Romeo, în schimb, a spus direct: „Așa facem!”
Bineînțeles, după pauza cu mici... elanul grupului pentru circuitul de 70 km a dispărut. Și e ok. Am decis că vom urca înapoi pe asfalt. Bănuiam ce urmează.... Dani mi-a mai demonstrat încă o dată determinarea tăcută care sălășluiește în el. Ajunși înapoi la intersecția cu DJ582, am întrebat încă o dată, sincer:
„Mai vrea cineva să continue tura de explorare, chiar și dacă nu facem tot?”
Dani a zâmbit. Știam deja ce înseamnă acel zâmbet. A continuat singur planul. Eu am pornit cu restul grupului în lunga urcare spre Semenic. Romeo, desigur, susține că sunt 20 de kilometri de urcare, cu „n”-șpe mii de metri diferență de nivel. Eu susțin că sunt 13,8 km cu aproape 800 m câștig de altitudine.
Mnoh... fiecare cu roata lui.
Ziua a doua: drumetie prin Cheile Garlistei
La consfătuirea din seara primei ture de MTB, o drumeție relaxantă a devenit, cumva, firesc de necesară. Mie îmi zbura gândul la Herculane, la urcarea în Crovul Mare și mai departe, spre Vârful Pietrele Albe — iar la coborâre, o baie în izvoarele termale din albia Văii Cernei.
M-a adus Dani — sau, de acum încolo, Vocea Rațiunii — cu picioarele pe pământ. Argumente solide, greu de combătut. Am hotărât: mergem să vizităm Cheile Gârliștei. Doar o oră de condus din Semenic până în localitatea cu același nume.
Uau!
A fost primul cuvânt rostit după ce am pătruns, cât-de-cât, în chei.
Sunt conștient că pozele nu pot surprinde cu adevărat frumusețea naturii. Dar cu siguranță o ilustrează mai bine decât aș putea eu în cuvinte.
Sunt chei a căror frumusețe e concentrată în câteva sute de metri. Cheile Gârliștei nu sunt așa. Ele continuă să te uimească după fiecare curbă, după fiecare potecă săpată în versant, după fiecare moară abandonată întâlnită în cale. (Mare păcat. Puteau fi readuse la viață, așa cum s-a făcut în Eftimie Murgu.)
Mini-cascade, tuneluri sculptate de apă în stâncă, vegetație luxuriantă, arcade naturale, traversări asistate de lanțuri...
Și așa a continuat, timp de 5–6 kilometri.
Uau. Chiar uau.
Ne-am oprit pentru popasul de prânz la confluența unui pârâu secat cu albia Gârliștei. Apoi am explorat singur albia pârâului, vreo 300–400 de metri. Uau! Fiecare pas scos din grup a fost un pas mai adânc în liniște. Stâncile păreau vii, dar nu mișcau. Vegetația era densă, dar nu mă sufoca.
Era o tăcere care nu cerea explicații, doar prezență. Acolo, singur, m-am simțit din nou parte din ceva mai mare — fără să trebuiască să spun nimic sau să explic vreo alegere. Ar fi trebuit să vin aici cu vreo 100 de ani mai devreme — să mă scald în piscinele naturale care altădată erau pline cu apă cristalină.
Dacă ar fi fost doar după mine — și sunt 100% convins că și după Dani — am fi continuat prin chei până în Anina. Dar noi suntem noi. Iar acum eram un grup. Iar voința comună avea prioritate. După pauza de masă, ne-am îndreptat înapoi spre mașini, cu gândul să mergem să luăm cina undeva prin Reșița. 😄
Mda...
Cu mult timp în urmă mi-am făcut o promisiune: în fiecare pârâu de munte nou întâlnit, să fac o baie. Și-am făcut. În prima îngustare de albie, unde apa trecea de un metru jumate. N-a fost atât de rece pe cât mă așteptam. A fost... o mângâiere. O revenire la viață. Mi s-a părut mult, dar în realitate, poate s-a scurs un minut.
„M-am încărcat cu informația conținută de apă”, cum făcea mișto Romeo — cu aluzie la declarațiile lui Călin Georgescu. 😄 Puțin îmi pasă mie.
Și-am ajuns, într-un final, și la cină. Am ales un local care ne-a plăcut atât de mult încât am revenit acolo și după tura de bicicletă din ziua a treia: Restaurant Pizzerie Memento. Recomand! Și dacă ajungeți, încercați clătitele lor specifice. Nu le mai întâlniți nicăieri.
Mâncam, glumeam și povesteam ce ne-a impresionat în fiecare zi. Apoi a intervenit Romeo, cu eterna lui părere despre „cei 20 de kilometri de urcare pe asfalt”. Am râs cu lacrimi. Nu intru în amănunte — doar spun atât: i-am promis că a doua tură de MTB va fi 100% ciclabilă.
Ziua a treia: tura relaxanta de MTB :-)
A doua tură de MTB a fost, din nou, „împrumutată” de la bikeattack și găsită pe Outdooractive. M-am sfătuit cu Vocea Rațiunii, care mi-a sugerat să o ajustăm puțin: să schimbăm punctul de start/întoarcere și să-l mutăm lângă Carașova. Am acceptat fără discuții.
Și-am plecat iarăși în recunoaștere... pe două roți. Cumva, am reușit să plecăm din nou târziu, în jurul amiezii. Traseul trebuia să aibă peste 60 km — dar l-am „tuns” la vreo 50 și-un pic. 😄
Am pornit în trombă, la sugestia Adinei — o adevărată împătimită a MTB-ului. I-am promis că o să mă gândesc, la un moment dat, la o tură în care să-l aducă și pe junior. Se va face. 🙂
Am început cu urcare, prin soare, exact cum îi place lui Romeo. Și-am tras tare, doar ca să intrăm mai repede în pădure. Drumul era super-ciclabil. Mi-am spus în minte că, dacă o ține tot așa, terminăm mai devreme decât mă așteptam. N-aveam nicio idee despre ce urma. Primii 7 km i-am „zburat” — la propriu — printre avene și pe drumuri forestiere bine bătute. Apoi... nimic. Drumul s-a terminat brusc. Dani era în față, așa că l-am lăsat să decidă pe unde o luăm. Studiase deja heatmap-urile din zonă, ca un adevărat GPS uman. Nu mi-e clar cum, dar Romeo a pornit într-o parte, noi în alta. Nici direcții diferite, nici sensuri opuse — mergeam în aceeași direcție, dar pe poteci invizibile, paralele cumva. Noi ocoleam un aven pe sus. El, pe jos.
După câteva sute de metri, ne-am dat seama că Romeo nu mai poate ajunge la noi. Dar existau ceva șanse să ne reîntâlnim, după alte câteva sute de metri. Dacă-mi imaginez doar gândurile lui Romeo din acele momente...ar trebui să mă duc la terapie.
Sigur credea că am făcut-o intenționat. Special pentru el.
„Cum să împingi, măh, bicicleta electrică prin așa desiș?!”
I-a arătat Dani cum. Eu am păstrat distanța, ca să nu escaladez conflictul. Vocea Rațiunii m-a sfătuit în acest sens. Așa că, din „lider”, m-am dus la coadă. Încercam să dau o mână de ajutor pe-acolo. Nici că se putea mai bine. Totul se transformase într-o aventură veritabilă —mai mult pe placul meu decât pe al altora.
Mnoh... pățăști. 😄
Și-am cărat la bicle, și-am sărit la copaci, și-am dat bicicletele din mână în mână, și ne-am făcut loc prin lăstăriș de parcă n-ar mai fi existat ziua de mâine. 😄 Dani ducea bicicleta lui Romeo, Romeo pe-a lui Dani, iar eu... râdeam. În stil caracteristic. Nu știu câți dușmani mi-am făcut atunci —
dar mai e loc pe listă. 😄 Eu cred că ne-a unit experiența asta mai mult decât orice. Bine... nu chiar pe toți. 😉
Cumva, am ieșit din desiș direct într-o poiană. Și acolo... un izvor. Perfect. Ne-am suit din nou pe biciclete și… dă-i pedală! Și ce drumuri! Ba pe coastă, ba pe culme — exact cum trebuie să fie într-o tură memorabilă. Apoi a venit coborârea spre Anina. Și ne-a luat valul atât de tare... că am greșit iarăși drumul. 😄 Dar ce coborâre! Aș greși traseul de fiecare dată, doar pentru sentimentul ăla. Toți eram cu zâmbetul pe buze. Nu exagerez deloc. A fost o coborâre fluidă, cum rar întâlnești. A urmat o urcare scurtă, cât să reintrăm în traseu —
și-apoi... încă o coborâre. Că doar voiam să ajungem totuși în Anina. 😄 Superbe coborârile acelea înlănțuite.
Ajunși în Anina, ne-am oprit pentru bere, suc, bere, suc și alte ronțăieli. O pauză binemeritată. Apoi am plecat iarăși la drum. Doar coborâri, iar urcările... de-abia le simțeai. Mai să fie! Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Bine! Fie! Și dă-i la vale, și iar la deal — dar parcă nu urcam.
Ciudat, vă zic. Parcă a dat necuratul în drumul ăla. Prima dată în viața mea când am avut impresia că am coborât mult mai mult decât am urcat.
Practic, traseul ocolește pe culmi Cheile Carașului. Dar... nu prea le-am văzut. 😄 În schimb, am văzut doar drumuri frumoase și văi de stă mâța-n coadă. Am mai făcut un popas, chiar pe malul Carașului, după o coborâre descrisă de Vocea Rațiunii în felul următor:
„Panta perfectă. Vreo 2 kilometri am coborât cu viteză și nici măcar n-am atins frânele,”
Ah, că uitasem să vă spun: am dat și de-o cetate veche, și de un arbore gigant — Sequoia Giganteum. Apoi am întâlnit și drumeți, când am intrat pe Via Transilvanica, îndreptându-ne spre Iabalcea. Și, din nou... coborâri nejustificate, după urcări anemice. Nu suntem noi chiar așa de buni încât să nu simțim o urcare. Dar... na. Așa a fost drumul. Cu zâmbetul de partea noastră.
Și-am ajuns și în Iabalcea, unde ne aștepta o colecție de camioane produse de Steagul Roșu —faimoasele Bucegi, cu care s-a construit Transfăgărășanul. Toate păstrate într-o condiție impecabilă. Și, bineînțeles, o înghețată de la magazinul satului. Acolo, Vocea Rațiunii a întrebat:
„Cum e drumul după... nu-știu-ce stadion de pe traseul original?”
Răspunsul a venit clar, de la localnică:
„Mai copii, nu vă băgați prin buruieni.”
Bine. Ne-am dus în coborâre la viteză maximă, pe asfalt. Și pe-un golden hour de lumină, toate dealurile dinspre nord-vest străluceau.
Epic.
Post Scriptum
Trei zile.
Trei fire de drum care s-au încolăcit în jurul unui singur lucru: bucuria de a fi acolo.
Pe munte. Pe bicicletă. Cu oameni. Cu tăceri. Cu Vocea Rațiunii și cu glumele lui Romeo care, oricât de tăioase, tot parte din echipă sunt... Și dacă e ceva ce rămâne cu noi, e senzația clară că vom reveni. Pentru că Banatul Montan e inca un mister.
Prima tura de bicicleta, 45.2 Km, 1177m castig in altitudine: https://out.ac/IaKwsH. Plus, un filmulet video pe youtube https://youtu.be/ql-X0V1TpT0?si=Yccn7mVSGFUaVjA2
A doua tura de bicicleta, 53.2 Km, 1279m castig in altitudine: https://out.ac/IaNts4. Si aceasta tura a fost inregistrata video iar filmuletul il puteti gasi pe Youtube: https://youtu.be/Ipt5wgYiuhc?si=M3YboORT2AsHoT-l
Tura de drumetie, 13 Km, 290m castig in altitudine: https://out.ac/IaMEJA
