Drumul Romanilor si nu prea ...

     Traseul a fost ales cu grijă, nu doar de a fi prielnic turelor de inceput de sezon, ci și pentru un motiv foarte personal: am învățat, din turele trecute, că dacă inviți mai mulți bicicliști să-ți fie companie, e bine să respecți natura... bicicletei. Adică să o lași să ruleze, nu s-o transformi într-o poșetuță purtată pe umăr. 😄 

       Cu această „grijă” în minte, am apelat la traseele publicate de TurdaTurism pe platforma Outdooractive, unde am știut sigur că voi găsi ceva potrivit. Și nu oricum, ci sub semnătura atotcunoscătorului și binevoitorului Alin Roșca, o garanție că traseul va fi ciclabil cap-coadă, fără surprize neprietenoase și, bonus, relativ aproape de Cluj. Plus, traseul initial ales, C1. Drumul romanilor (v2) - varianta MTB trecea pe langa un punct cheie al traseului, placintele de la intrarea in Cheile Turzii....cel putin pe hartie :-)

      Și ne-am adunat, câțiva cutezători, în ziua aleasă cu cea mai favorabilă prognoză meteo pentru luna Martie, 
intr-o parcare liniștită, pe malul Arieșului, un pic mai în amonte de Buru. Era dimineață, cu aer curat, roți care așteptau să se învârtă și oameni zâmbind cu gândul la ce urma: promisiunea clară că ne vom opri la plăcinte. În tură am pornit mai târziu decât planificasem, cu vreo 1/2 de oră, și asta datorită unui vechi prieten de-al meu, chemat în tura pe ultima sută de metri și care a înțeles puțin greșit locul de întâlnire: noi îl așteptam pe el, iar el pe noi. 

     Acum, trebuie să recunosc, griji mi-am făcut în momentul în care unul dintre aventurieri s-a prezentat cu o bicicletă care nu îndeplinea niciuna dintre condițiile cerute pentru tura asta.
Era o bicicletă simplă de oraș, cu câteva viteze, roți subțiri și o vârstă venerabilă — genul de bicicletă cu care mergi la piață, nu pe coclauri. Dar hei, spiritul de aventură compensează mult!

     Până la urmă tot am plecat, începând cu o porțiune de asfalt lin, numai bun pentru încălzirea dinaintea urcării spre Măgura Ierii, un sat destul de izolat, dar care ne-a surprins plăcut: există deja o pensiune acolo. Ne-am bucurat sincer. E un semn că turismul prinde încet-încet aripi chiar și în acele zone care, altfel, par uitate de lume și de timp.

     Trecuți de Măgura Ierii, ne-am îndreptat voioși spre cel mai înalt vârfuleț al zilei: Vârful Dosului.
La întrebarea firească „Facem push-bike?”, am răspuns fără ezitare: „NU!”
Ei bine… drumul n-a fost de aceeași părere. Ne-a pus la împins câteva sute de metri, cât să ne aducem aminte că natura are ultimul cuvânt. Nici măcar bicicleta electrică a unui coleg nu a făcut față. Noroc că a fost scurt și cu zâmbetul pe buze.

      Odată ieșiți pe drumul de culme, înaintând spre vârf, ochii ne-au fost desfătați de priveliști ample:
Valea Arieșului, satele din zonă ascunse printre dealuri, Cheile Turzii văzute dintr-un unghi rar. Totul era luminat de o vreme prietenoasă și un cer deschis, exact cum îți dorești să te întâmpine natura într-o zi de Martie. A fost firesc să facem un popas pentru masă, dar și pentru a aduce omagii și laude colegului care ne-a demonstrat, cu zâmbet și calm, că nu ai nevoie de biciclete sofisticate, full-suspension sau asistate electric ca să te bucuri de natură. Dar e clar că e mai plăcut pe coborâri. 😄

      Și-apoi a urmat coborârea. Pentru mine, momentul mult așteptat. Prima coborâre serioasă, pe spinarea unui deal, cu pante mai mari, pante mai mici, viraje largi, dar și porțiuni mai strânse, mai tehnice, mai „jucăușe” printr-o pădurice de vis. Regrupări au fost, cum era de așteptat,  fiecare a coborât în ritmul lui, iar asta a adus și un echilibru frumos în grup. Surprize neplăcute? Deloc. Și asta m-a bucurat sincer. 😊

     Zic „prima coborâre”, pentru că, în timp ce împingeam bicicletele pe porțiunea aceea scurtă de push-bike, mi-a venit o idee:
să renunțăm la coborârea pe Drumul Romanilor (numit așa fiindcă, pe acolo, romanii duceau sarea extrasă din mina de la Turda) și să alegem în schimb o variantă mai spectaculoasă și mai puțin umblată — Cheile Borzești. Decizia finală? Urma să o luăm după mult-așteptatele plăcinte. 😄

     Și-am ajuns, în sfârșit, în Petrești de Jos, cu gândul la plăcinte calde, aurii, aburinde. Doar că… surpriză: doamna cu plăcintele își încheiase afacerea de vreo doi ani.

Mnoh... sărăcie! 😄

     A fost un moment de tăcere colectivă, cu priviri rătăcite și stomacuri dezamăgite. Dar hei! Dacă n-am avut plăcinte, am avut râsete, și poate asta a ținut de foame până la următoarea oprire.

    Evident că am deviat de la traseu și am mai adăugat un pic de asfalt în meniu. Fără plăcinte... cine mai avea chef să se întoarcă disciplinat pe drumul de macadam care înconjoară dealul Pietrii!? Așa că i-am dat pedala direct spre Petreștii de Mijloc, de unde urma să cotim dreapta și să „înțepăm” din nou traseul inițial — că doar nu-l puteam lăsa neterminat, chiar dacă foamea ne păcălise un pic planul.

    Alegerea făcută ne-a dus pe lângă casa unui localnic, care ne-a întrebat, cu o privire serioasă:

                                                                                „Da' protecție aveți?”

    Ei bine… în secunda aia, gândurile ne-au zburat în toate direcțiile. Fiecare cu zâmbetul lui, cu interpretările lui. Noroc că omul n-a lăsat misterul să planeze prea mult și a continuat:
                                                                        „Vă așteaptă o turmă de câini.”

    Dracia dracului! Asta ne mai lipsea… Mintea mi s-a umplut de întrebări:
    „Oare o să le fie frică colegilor?”
    „Oare cum vor reacționa?”
    „Oare cum voi putea proteja grupul doar prin vorbe blânde, spuse fiarelor cu dinții dezveliți?”

    Dar, cum e în viață, așa și la stână: Monștrii imaginari sunt mereu mai fioroși decât flocoșii reali. 😄 Nu a fost nimic de speriat. Câinii? Blânzi, curioși, poate puțin plictisiți. S-a distrat și omul ăla, exagerând cu turma de câini. Poate lui i-a fost frică cândva.... dar nouă nu. Am trecut liniștiți, cu un „Te pup, pa, pa!” către cei patrupezi și un zâmbet larg către cioban.    

    Înaintând destul de greu, cu un vânt puternic din față, am ajuns în sfârșit la intersecția cu drumul spre Cheile Borzești (la stânga), respectiv Drumul Romanilor (înainte), care cobora spre Valea Arieșului.Noroc cu vântul, că am avut timp să mă gândesc serios la ce urmează.
Prin Cheile Borzești mai fusesem de două ori. Și de fiecare dată... s-a lăsat cu câte o accidentare (nimic grav, dar suficient cât să-ți pună frână), ba chiar și o roată făcută varză.

    Mergem sau nu mergem?
    Decizia urma să o luăm împreună, dar i-am sugerat colegului cu bicicleta de oraș să continue prudent pe Drumul Romanilor. In nici un caz roțile acelea nu erau potrivite pentru coborârea ce ne aștepta.

    Cu opțiunile puse clar pe masă și o sugestie insistentă, ne-am despărțit temporar, cu planul de a ne reîntâlni la mașini. Noi cu MTB-urile, prin Cheile Borzești. El, pe drumul domol al romanilor. A fost o alegere excelentă pentru toți.

    Despre coborârea prin Cheile Borzești… pot spune doar atât: trebuie făcută măcar o dată în viață. Cuvintele nu pot surprinde pe deplin nici trăirile, nici peisajul. Dar poate videoclipul o va face mai bine decât mine:
                                                                 🎥  https://youtu.be/JCOn6CZJ2jg?si=E0njjra7izcM_0yX

     La asfalt am ajuns cu bine toți, unii mai repede, alții mai încet, dar toți cu zâmbete până la urechi. A fost bine. 😊

     Până la mașini mai aveam doar asfalt, destul de monoton, vreo 4-5 kilometri. Pedalam în șir indian, atenți la trafic, schimbând ocazional câte o vorbă...Când, deodată, mintea sau poate nasul a început să-mi joace feste: simțeam miros de plăcinte. Mi-am zis în gând:
                  "Lasă, Mihai, că nu le poți avea pe toate. Și tură faină, și plăcinte. Stăpânește-ți mintea și vezi-ți de pedalat."

     Dar mirosul devenea tot mai puternic, cu fiecare metru parcurs. Și, după o curbă, la intersecția cu drumul spre Buru… ce să vezi!? Sursa mirosului: o gheretă cu langoși! Mai să fie... să avem noi chiar așa noroc!? Și-am avut. 😄