Drumeție pe Pietrosul Bardăului
După mai multe negocieri pentru formarea echipei plecăm 4 persoane duminică dimineață înainte de răsăritul soarelui spre Maramureș. Sunt 3 fete hotărâte ( Bianca Zaharie, Crina Grigoraș, Oana Mihalcea ) plus subsemnatul. Planul de acasă era să intrăm cu mașina pe Valea Bardiu cât putem de mult, ca să nu avem așa mulți kilometri de parcurs, însă la doar 2km de la intrare întâlnim o barieră silvică de care nu avem curaj să trecem. Apare un localnic de etnie ucraineană care vorbește greu românește și de la care nu înțelegem bine dacă putem merge în siguranță mai departe sau nu, în schimb ne zice clar că pe Pietrosul nu putem merge nicicum, pentru că e zăpadă :-).
Cu așa încurajare matinală parcăm lângă barieră și urcăm spre culmea Coșnea printre casele cătunului Bardiu. Cu un pic de efort câștigăm repede altitudine, apoi cu ajutorul unui drum ieșim din pădure la un mic cătun folosit vara de păstori, unde facem o binemeritată pauză de masă și hidratare. Urmează vârful Peceal ( vârful Păcii într-o româno-ucraineană, adică o traducere foarte aproximativă, adaptată la vremurile de azi ). Întocmai ca și pacea mult dorită care se lasă acum așteptată așa este și acest vârf, umerii săi înșelători ne dau speranțe de vreo 3 ori că am ajuns, dar mai e un pic de fiecare dată. Nu-i bai, vremea e bună, timp avem, fetele merg foarte bine, peisajele sunt de vis. De sus se văd toți munții din jur, n-are rost să-i mai înșir aici, dar nu pot să nu amintesc de vedeta - Creasta Rodnei, care de aici parcă se vede cel mai fain. E liniște și pace, nici vorbă de oameni, am senzația că nu e nimeni pe o rază de mulți kilometri. După vârf parcurgem o custură nu foarte îngustă, dar foarte pitorească, ce culminează în vf. Bucovinca. Poposim chiar înainte de vârf, într-o șa largă. Îmi aduc aminte de citatul ( aproximativ ): atingerea vârfului este opțională, dar întoarcerea în siguranță este obligatorie. Considerăm totuși că avem timp să urcăm și pe vârf, așa că facem oarecum un dus-întors până pe Pietrosul Bardăului, un vârf masiv, ca un deal mai mare, unde nu stăm mult din cauza vântului. Priveliștea e aceeași, dar măcar l-am bifat și pe ăsta…
După coborârea într-o șa planul de acasă zicea să prindem un drumeag de munte spre sud până la Tăbaica, iar de acolo să coborâm pe piciorul Dulii pe la o stână. Am găsit drumul, mergea frumos pe curbă de nivel, așa că am intrat pe el. Însă după un timp drumul a devenit plin de zăpadă, panta era mare acolo, deci nu se cădea să continuăm. Aveam 2 variante, să ne întoarcem în șa și să mergem până la Tăbaica pe creastă, sau să-i dăm direct la vale, panta nu era foarte mare, pădurea era aproape, iar acolo intuiam că o să prindem un drum de exploatare ( dintr-o rețea deasă de drumuri ce apărea pe hartă ). Am ales calea cea mai ușoară care s-a dovedit de fapt a fi cea mai grea ( așa cum se întâmplă deseori), nici un drum nu am găsit, deci am coborât pe firul Izvorul Ursului trecând apa de zeci de ori și întrebându-ne mereu când apare drumul de pe hartă. Poate să fi fost cândva un drum, acum era rupt complet de ape, noi ne deplasam cu viteza melcului printr-o vale sălbatică. Când au apărut niște urme de urs și apoi de lupi ne-am bucurat, alea măcar ne arătau o cale de urmat cât de cât. Încep să-i dau dreptate localnicului de dimineață care zicea că nu e de mers acuma, că e zăpadă mare :-).
Am ajuns la confluența Izvorului Ursului cu Valea Dulia puțin înainte de înnoptare, iar de acolo am prins în sfârșit un drum civilizat pe care am mărșăluit 5km, care mie mi s-au părut cei mai grei din toată tura. În sfârșit am ajuns la barieră și mașînă, bucurie mare! Nu știu fetele, dar parcă eu aveam nevoie de o tură de asta, să mă scoată puțin din zona de confort …
Marcel Giurgea