Drumeție în Munții Făgărașului - Hermeneasa-Zârna-Urlea-Cațaveiul

Zbârnâie miercuri telefonul cu un mesaj pe grupul de drumeție CAR cu o invitație de la Geta în Făgăraș: culmile Hermăneasa și Babele, cu înnoptat la lacul Urlea. Cum nu am alte planuri pe weekend, vorbesc cu Geta, mă uit pe hartă și o întreb dacă nu i-ar plăcea un circuit cu urcare pe Hermeneasa și coborâre pe Cațaveiul. Ideea prinde contur, ne gândim chiar la o noapte suplimentară, pentru a putea să ne bucurăm duminică de căldarea Mioarelor, unde smârdarul ar trebui să mai fie în floare. Trupa se întregește cu Alina Cîrja, Marius Florea, Adrian Boloveschi, Nuțu Radu și Irene, iar vineri după-amiază suntem deja plecați din Cluj.

Camparea din prima noapte o dezbatem undeva în apropiere de Breaza, satul din jud. Brașov, nu orașul mult mai cunoscut din Prahova. Căutăm inițial un loc ce oferă priveliște mai cuprinzătoare către munte, dar ne hotărâm în cele din urmă să campăm în proximitatea schitului Breaza, după ce am primit permisiunea preotului de acolo. Este un loc foarte potrivit pentru a așeza corturile pentru o noapte, cu liniște, loc drept, și apă.

Sâmbătă ne așteaptă urcarea cea mai consistentă din această tură, astfel că la 8 AM suntem cu rucsacii în spate. Al meu are puțin sub 14 kg, conform cântarului adus de Marius, dar pare mult mai greu, mai ales că panta spre vf. Hermeneasa este una destul de consistentă. Este cald, așadar urcarea este însoțită de multă transpirație, iar cum a plouat destul de mult în ultima perioadă, Irene observă cu jind abundența hribilor în pădurea de molid. La ora 14 ne oprim pentru masă, lângă refugiul Langa, aflat la 2244 m altitudine. Este un refugiu de tip dom geodezic, amplasat alături de alte 7 refugii în zona nord-estică a Făgărașului (Brătila, Cațaveiul, Moșu, Scoarța, Berevoescu, Comisu), în perioada 2009-2011.

Este cald, dar norii se adună în zona crestei principale și ne oferă spectacole, dar și umbra mult râvnită. Ne continuăm deplasarea și admirăm orizonturile ce ni se deschid: Piatra Craiului, Iezer-Papușa, dar și trapezul iconic Viștea-Moldoveanu. Ajungem în marcajul de creastă (BR) și imediat suntem lângă refugiul din Curmătura Zârnei. Suntem mâhniți să observăm deșeuri în preajma refugiului (inclusiv conserve și butelii de Primus care au fost abandonate de oameni care au înnoptat aici), așa că nu zăbovim mult și ne îndreptăm către căldarea Urlea pe marcajul PR. Traseul pătrunde în împărăția de piatră a Făgărașului, pe o potecă nu foarte bine conturată, semn că traseul nu este unul foarte umblat.

Ajunși în firul văii urcăm printre o multitudine de flori, traversăm fire de apă și admirăm cascadele care se preling pe abrupturile ce ne înconjoară. Ultimul urcuș al zilei este către pragul glaciar unde se află refugiul Urlea, puțin mai jos de lacul cu același nume. Decidem să campăm lângă refugiu, fiind un loc mai ferit de vânt și ceva mai drept decât cel din imediata proximitate a lacului Urlea.

La asfințit facem o mică incursiune către lac, iar somnul se așterne mai bine, parcă, după o zi plină.

Planul zilei de duminică începe cu o urcare directă pe picior către vf. Fundul Bândei, de unde ne îndreptăm către cele două vârfuri de peste 2500 m ce se află în apropiere (Dara și Hârtopul Darei), dar nu înainte de a piti rucsacii bine pentru a ne putea deplasa fără niște kg în spinare. Cum nu mai fusesem de câțiva ani pe Dara, mă bucur să observ că au apărut niște plăcuțe noi ce indică numele și altitudinea, atât pe cele două vârfuri antemenționate, cât și pe vf. Mușetescu. De aici gașca se împarte, unii coboară direct spre lacul Mioarele, iar Geta și cu mine alegem să vedem Lacurile Roșu și Scoica, pe care nu le-am văzut la precedenta incursiune în zona, care s-a întâmplat în 2019, tot într-o tură organizată de ea.

Lacul Roșu este așezat ca într-un tablou înrămat de contraforți de stâncă și smârdar. Imi imaginez că de aceea se numește „roșu”, de la oglindirea florilor de smârdar în luciul apei. Lacul Scoica este mult mai mic, dar nu coborâm la el, pentru că valea se adâncește, iar traseul pare mai anevoios. Decidem să urcăm pe versant, iar în cele din urmă, să ne întoarcem înapoi spre vf. Mușetescu, pentru a nu lungi traseul prin căldare. Ne bucurăm de o reîntâlnire cu o fosta colegă de club, Raluca, alături de care împărțim câțiva pași până să ne reîntoarcem la rucsaci.

După o binemeritată pauză de masă ne îndreptăm spre vf. Cheia Bândei, unde ne regrupăm cu ceilalți colegi de tură. De aici urmăm direcția nord, pe marcaj PA, spre vf. Cațaveiul, pe o crestuliță stancoasă ce se domolește ușor sub vf. Rezistoarele. Campăm în șaua dintre vf. Cațaveiul și vf. Trăsnita, la 2000 m, cu priveliști cuprinzătoare în jurul nostru. Ziua ne-o încheiem cu un apus surprins pe urcarea abruptă din vâlcelul care, la un moment dat, devine udat de un izvor aflat la circa 150 m altitudine de locul în care am amplasat corturile, apă în căutarea căreia am pornit.

Dimineața de luni ne-o începem ceva mai matinal, iar liniștea cafelei ne este întrerupta de glasul grav al lui Marius care strigă, în șoaptă: „ursul, ursul, ursul”. Ne alertăm cu toții pentru a vedea la ce se referă și, într-adevăr, chiar sub vf. Cațaveiul deslușim un patruped blănos care își caută hrana printre tufele de smârdar. El este departe de noi și nu ne observă, așa că ne continuam și noi împachetatul bagajelor. Chiar înainte de a aduna corturile, Adi, aflat la locul său de ... meditație, îl dibuiește pe dl. urs foarte aproape. Astfel, spectacolul naturii este la cote maxime, căci ursulețul își vede în continuare de ale sale, până când ne adulmecă și o rupe la fugă spre pădurea din vale.

Strângem corturile și începem și noi coborârea, mai întâi urmărind traseul PA, până când acesta se lasă la vale către comuna Lisa. Cum noi avem mașinile lângă schitul Breaza, încercăm să identificăm un drum care să urmeze plaiul Smidei, către schit. Cu toate că ne-am documentat de acasă (Alina are chiar și un track GPS), bâjbâim și nu nimerim varianta dorită. Prindem însă o rețea de drumuri forestierie (unele mai noi, altele mai vechi, deja pline cu vegetație) și reușim să coborâm spre valea Brescioarei, la 600 m în amonte față de schit. Astfel, am avut parte și de o bălăureală pe cinste, care a încheiat într-un mod autentic o tură reușită.

Text: Radu Ioanițescu

Foto: Geta Oltean, Adrian Boloveschi, Alina Cîrja, Radu Ioanițescu