Drumetie in Ceahlau cu apus de soare pe Vf Toaca

Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humulesti - Aminiri din Copilarie 

O povestire cu care am crescut si de care imi aduc cu drag aminte. Si cum altfel puteam sa incep descrierea peripetiei noastre din Parcul National Ceahlau, aflat la un zbor de pupaza de Humulesti, fara a face referire la indragitul Ion Creanga.

Stiati ca legenda Ceahlaului spune ca a fost facut de satana in incercarea sa de a ajunge la cer dar ulterior planul a fost dejucat si Ceahlaul a fost sfintit de Dumnezeu? 

Ma gandesc ca deja va e clar ca am avut parte de o drumetie legendara. Dar sa incep cu inceputu si ca orice drumetie care se respecta, am inceput toata treaba cu o socializare vineri seara in Durau la campingul Leon (foarte curat de altfel) aflat la aprx 780 de m altitudine unde am si inoptat fiecare cum si-a ales… (fetele mai bine)

Sambata dimineata la 8 am, dornici de aventura am pornit pe traseul ce avea ca punct de interes intermediar Cascada Duruitoarea si ca destinatie finala Cabana Dochia. Astfel, am urmarit marcajul crucea rosie, ce implica o diferenta de nivel de aprx 1200 m pe o distanta de 7,5 km.

După aproape 1h de mers ajungem în Poiana Viezuri, unde ce sa vezi…nici urma de vreo poiana si de viezuri nici atat, in schimb am avut parte de o scurta ploaie. Am continuat noi prin pădurea răcoroasă pin am ajuns la una din bijuteriile Ceahlăului – Cascada Duruitoarea, care situată la 1218 m altitudine are 25 m si este formată din două trepte despărţite de un prag săpat în stâncă. Am facut o pauza lunguta la cascada, atat pt ca am fost coplesiti de frumusetea ei, si drept urmare am facut o gramada de poze, cat si pentru ca incercam sa mai amanam putin inevitabilul - urcarea tare abrupta cu care urma sa ne confruntam si care are chiar la inceput si un tronson cu lanturi.

Dar cum curajosi ca noi putini mai sunt am ajuns 2 ore bune mai tarziu aproape de limita superioară a pădurii in Poiana Ariniş (1651 m), unde am mai facut o binemeritata pauza si ne-am tras sufletul. Pe urma continuand prin jnepenis si pajisti alpine orizontul se lărgeşte si zarim Varful Toaca (1904 m) care prin măreţia şi pozitia sa centrală domină întregul masiv. In drumul nostru spre cabana trecem pe langa o formatiune calcaroasa numita Piatra Lacramata care are legenda ei, si mai precis a unei mame care-si plange fiul care s-a sinucis din dragoste…Dar odata ajunsi la Dochia am fost intampinati si delectati pe tot parcursul sederii noastre de frumosii si prietenosii patrupezi ai locului.

Dupamasa am fost nevoiti sa regandim strategia din cauze ploii si astfel am reluat aventura doar dupa cina. Seara am purces spre faimosul varf Toaca pentru apus. Si cum nu exista in Ceahlau vreo formatiune de relief care sa nu aiba povestea ei, am trecut in drumul nostru pe langa Scaldarea Vulturilor. Unde de altfel am dat si sara buna lui Lisandru, ardelean de-a nostru, care daca e sa dam crezare legendei, haiduc fiind a fugit cu frumoasa fata a unui boier bogat din zona. Bine, Lisandru! 

La poalele varfului am inceput ascensiunea pe spectaculoasele peste 500 de trepte (par mai multe) care pornesc de la altitudinea de 1771 m si ajung la 1893 m. Dar odata ajunsi in varf ne-am aliniat pe primul rand si am stat gura-casca ca la teatru, admirand minunatia de apus. Am fost fermecati si am asistat la o adevarata poveste in care o creatura mitologica a incercat sa fure soarele…(vezi poza)

Totul a fost bine in cele din urma si mandrii de ziua ce am avut-o, ne-am intorsi cuminti, la lumina frontalelor, spre cabana unde am continuat povestile si impresiile pina am adormit. Aici am contribuit si noi la tolba cu legende din zona si noaptea tarziu la cabana Dochia de acum inainte dupa fiecare incercare de a sforai a cuiva, imediat se si aude drept pedeapsa un pocnit de degete pe ritmuri maramuresene. 

Duminica, unii dintre noi s-au trezit pentru a vedea rasaritul dar cei mai multi am ramas doar cu intentia. Odata consumat micul dejun, am pornit de la Dochia spre locul de campare de langa cabana si di aici am coborat abrupt  printre peretele Pietrei Late a Ghedeonului şi Stânca Viperei si pe urma am continuat prin padure o bucata de vreme urmand marcajul linie rosie pentru a ajunge in golul alpin al platoulului Ocolasului Mic. Platoul este presarat cu blocuri de calcare si intrerupt in faţa noastra de abruptul mai mic ce margineste Masa Dacica şi, dincolo de ea, de abruptul maiestuos al Ocolasului Mare (1907 m, cel mai inalt vraf din masiv).

Ajunsi la Ocolasul mic, desi nu am vazut din pacate capre negre ori flori de colt, am avut totusi parte de o priveliste tare faina si relaxanta. De aici cativa dintre noi au mai coborat putin pin la Claile lui Miron. Odata consumata euforia pozelor, in momentele de liniste totala, duioasa doina din fluier a ciobanului Miron ascultata de-a lungul anilor cu luare-aminte de toate vietăţile, stâncile şi pădurile din vale putea fi aievea auzita.

Ajunsi inapoi la Dochia, am luat pranzul si am pornit pe urma agale inapoi spre Durau trecand in drumul nostru pe langa Stanca Panaghiei. 

Cică, Panaghia era una dintre fetele de casă ale familiei Cantacuzino si fata strălucea efectiv în razele Soarelui. Feciorii din sate nu mai căutau alte fete la hora de duminică. Lăsau coasa, lăsau securea, lasau Netflixul si chiar si jocurile pe calculator şi se strângeau în jurul fetei. Sfatul obştii, oamenii cei buni şi bătrâni, asistau neputincioşi la nebunia fiilor lor si astfel au mers la vataman şi i-au cerut să-i scape de farmecele Panaghiei spre a avea linişte în sat. Panaghia fu urcată sus pe Toaca gândind a-şi afla liniştea în hăurile de dedesubt. Când, deodată, printre neguri, se ivi Soarele. Panaghia îl văzu şi rămase vrăjită privindu-l. Soarele se opri şi el să privească pe frumoasa din vârf de stâncă. Şi ceasuri întregi pierdu din drumul său spre asfinţit.Iar Soarele prelungi la nesfârşit şederea sa deasupra Ceahlăului. 

Vazand acestea Noaptea ridică la Dumnezeu rugă împotriva Soarelui ce-i răpea din întuneric. Dumnezeu îi ocrotea pe cei ce se iubeau, mai ales cand fata era frumoasa, dar erau încurcate cele hotărâte încă de la săvârşitu’ lumii şi decise pedepsirea Soarelui îndrăgostit. 

Ceahlăul fu învesmântat în neguri negre şi grele, iar Panaghia îşi aşteptă în zadar iubitul să spargă cu razele ceţurile cenuşii. Cand vruse sa coboare la poalele Toacei simţi cum picioarele îi prind rădăcini, cum sânul şi braţele şi umerii luaseră încremenirea pietrei. Doar ochii se ridicară spre Soarele, ce prea târziu învinse negurile. Se spune că inima-i îndurerată n-a încetat să bată. Iar Soarele şi astăzi poposeşte mai mult deasupra Ceahlăului. Şi îmbracă în mantie de raze pe, cândva, la fel de strălucitoarea Panaghie, acum cea mai frumoasă stâncă a muntelui.

„Iar eu încălecai pe-o șa și vă spusei povestea așa”

Sorin ;)