Două zile, două ritmuri, același munte.

Două zile, două ritmuri, același munte.

     După tura lungă din Pădurea Craiului, mă gândeam ce altceva să mai vizitez, tot pe două roți, evident. Fie nou, fie mai vechi, dar să fie epic :-) Și tot căutându-mi inspirație, ba pe hartă, ba pe blogul Banda Roșie, am zis să mă uit și pe activitățile planificate de C.A.R. Cluj. Muntele Mare!

     Și brusc mi-am amintit de o tură de prin 2018 când ne-a prins ploaia și ne-au arestat câinii de stână pe când era cerul mai supărat. Urcare din Bistra, pe Valea Mare până în șaua de sub Muntele Mare iar de-acolo, pe BR (marcajul turistic banda rosie), pe-un picior de munte tare frumos, înapoi în Bistra. Buuun. Ia să dau de știre și pe grupul de MTB al C.A.R.-ului să văd dacă stârnesc interesul.

     Și-am zis, că dacă tot mă duc pe-acolo, să urc a doua zi per pedes și pe Vârful Poienița dinspre Baia de Arieș. Că tot m-am învârtit pe lângă el de vreo 2 ori pe MTB și sus tot n-am ajuns. În concluzie, am adresat invitația sub forma de MTB sâmbătă + drumeție duminică. Apoi cine vine, vine.

🚵‍♂️ Ziua 1 – Pe roți, pe versantul sudic al Muntelui Mare

     Ne-am adunat 6 oameni, spre plăcuta mea surprindere: Adina și Cipri, care mi-au fost alături și în expediția în Banatul Montan, Andrei Cora, Romeo și Claudia. Startul în tură avea să fie sâmbătă la ora 9 din Bistra. A fost undeva după 9, dar tot bine. Ziua lungă, temperaturi optime și cer senin. Și-am încălecat pe cai și dă-i la deal. Urmau vreo 21 km cu vreo 1000 m câștig în altitudine, una dintre cele mai lungi urcări pe care le știu, dintr-o bucată, dar cel mai lin mod de a ajunge pe Muntele Mare pornind din vreo vale.

    Cam 3 ore ne-a luat urcarea cu pauzele necesare. Ultimul kilometru a fost mai pieptiș, dar totul ciclabil și fără împins bicicleta. Iar urcarea pe vale, când e cald afară, e cea mai bună alegere ce-o poți face. Ajungi sus cu chef de pedalat și nu foarte deshidratat. Pe vale, o grămadă de exploatări forestiere. Am dat și de izvor, iar Romeo a făcut pe chelnerul cu carafa în mână și ne-a dat la toți apă :-) Sper că am filmat momentul :-) Frumoasă e Valea Mare când afară nu plouă. Și cu ocazia asta am aflat că Cipri e om de-al locului, crescut chiar pe-o coastă de lângă Bistra. Deci moț de-al meu :-)

 
    Ajunși sus am făcut o pauză, ușurând rucsacul de merinde, urmărind curioși un biciclist singur ce venea dinspre Cicera Hideșii și se îndrepta spre Vf. Muntele Mare. Prea departe să dăm binețe. Oricum, ne-ar fi părut rău să-i rupem ritmul. Iar după el, câteva 4x4 echipate de “Overlanding”, modul imperfect al unora de a explora natura. Mnoh, mai bine să nu judec.

     A trecut pauza și i-am dat pedale. Romeo mai rămăsese cu vreo 37% baterie, dar suficient pentru drumul ce ne-a mai rămas. Urmau vreo 10 km pe creastă, urmând BR, după care coborârea mult așteptată. Am mai schimbat povești, ba despre bicle și cât l-a costat pe Romeo service-ul bicicletei, ba despre absența lui Dani din grup, care a făcut o impresie deosebită în turele din Banatul Montan – știți voi, “vocea rațiunii”. Andrei îmi spunea că i-ar fi plăcut să vină și el cu noi, mai ales că au fost colegi de facultate. Mică tare lumea asta :-)

    Și-am dat de cai, unde Romeo s-a oprit să-i mângâie. Vreo doi îl ocoliseră și se duseră exact să-i studieze MTB-ul. Haios :-)

    Și-am continuat pe creastă spre Molhașurile Căpătânii, pe care… le-am ratat încă o dată. Noroc cu unul mai mic, de mostră, unde ne-am oprit și ne-am minunat. Prima dată le-am ratat că eram uzi și înfrigurați și nu aveam chiar chef de mlaștini. Acum… ne-am tot dus, uitându-ne după ele. N-au fost la drum, nu le-am vizitat :-)

     Și mi-am amintit de ce în prima tură pe-aici nu am urmat BR și am făcut un detour. Era după furtuna din toamna lui 2017, când vântul a culcat o pădure întreagă, iar pădurarul peste care am dat atunci ne-a spus nici măcar să nu încercăm să traversăm zona de după Smide până la Vf. Balomireasa. Acum, când am trecut pe-acolo, încă se vedeau urmele furtunii.

     Și-am mai făcut o pauză înainte de a ne lansa în lunga coborâre pe coama de deal spre Dambureni, Dealul Capșei și apoi Valea Bistrei. O coborâre cu deschideri ample spre ceilalți versanți,  Peste Valea Bistrei, Coasta Vascului în dreapta și Bălești Cătun în stânga. O coborâre plină de adrenalină și pauze de “Ooooohhh, ce frumos!”. Coborârea nu e chiar tehnică, dar panta e suficient de mare încât să prinzi viteze periculoase, iar pe alocuri chiar nisip. La un moment dat ne-am oprit și ne întrebam de unde naiba miroase așa tare a ferodo ars. Evident, frânele lui Romeo. Cea de pe spate aproape că fumega :-)

     Deosebit de frumoase peisajele. Cate-o casă ici colo, ba pe-un vârf de deal, ba pe-o coastă, ba într-o vale strâmtă. Cătune tipice Apusenilor. Cipri ne-a indicat, pe versantul opus, unde ducea el vacile la păscut și poienița unde a citit toate cărțile copilăriei. Frumoasă copilărie a avut :-)

     Coborârea a fost pe placul tuturor, poate cu excepția lui Romeo, dar chiar și pe el l-au furat peisajele și chiar ne-a mărturisit că și-ar cumpăra acolo pământ ca să-și facă o căsuță. Toate la timpul lor. Oricum, coborârea rămâne vie în amintire. Ajunși în Valea Bistrei, ne-a întâmpinat o răcoare plăcută parfumata cu miros de soc. Doamne, ce frumos.

                                                                                      “Dial down the adrenaline!”

  
     La mașini ne-am despărțit, fiecare luând-o în direcția lui, cu gânduri tihnite și zâmbete în colțul gurii. In total am adunat 48km cu aproape 1500m diferență de nivel. Decent. Doar eu, Claudia și Romeo ne-am oprit în Câmpeni, să încheiem ziua cu o masă bună și povești reluate între două îmbucături. O încheiere pe măsura unei zile memorabile.

🥾 Ziua 2 – Pe jos, în doi, spre Vârful Poienița

     Dacă prima zi a fost despre echilibru și adrenalină, a doua a fost despre liniște și pași măsurați.
     Duminică a venit cu cer senin și călduri de 22–24 de grade. Cum am pornit mai târziu, deși eram deja în zonă, tot căutând un loc unde să poți lua un mic dejun, am zis că cel mai bun traseu de a urca spre Vârful Poienița e pe Crucea Roșie. Acum câțiva ani am coborât pe MTB pe-acolo și știam că o mare bucată din urcarea cu 1000 m diferență de nivel în vreo 8–9 km e umbrită. Parcă e mai grea urcarea, fie ea și la picior, decât coborârea :-)

     Urcând agale, am trecut și de Vârful Baia Roșie, prinși în tot felul de discuții, ba despre locurile în care n-am fost, ba despre cele în care am fost, ba despre coborârile uimitoare pe două roți ascunse prin Apuseni, când hopa – uite un rahat de urs. Întrebarea Claudiei a fost: “Ai spray de urs?” I-am răspuns da, doar că e acasă. “Păi și ce facem dacă dăm bot în bot cu el?” I-am spus pe un ton liniștitor că sigur ne-a auzit și a plecat în treaba lui, doar nu ne-o aștepta după vreun copac să ne jefuiască de galbenii din pungă… Nu prea cred că i-a fost pe plac gluma. La fel și realizarea că nici unul dintre noi nu are frontală. Deși sunt un om foarte riguros din fire, de data asta mi-au scăpat ambele detalii.

     Și uite-așa, tot încercând să explic de ce a-ți păstra calmul și a nu lăsa frica să ia decizii e mai important decât orice spray, ne-am trezit că am ratat bifurcația spre dreapta ce intra în pădure și pe care continua C.R. Nu ne-am dus mult dar suficient cât să ne dăm seama că semnalizarea lipsește cu desăvârșire chiar în cel mai critic loc. Fără o hartă, e greu găsești intrarea în pădurea de peste acea poiană.

     LocusMap m-a ajutat din nou și am regăsit potecuța prin pădure, care, de altfel, e foarte clar marcată pe copaci. Am folosit fluierul din dotarea rucsacului destul de des. Am mai încercat o glumă:

                                                         “Cu atâta fluierat o să facem curios ursul și o să vină să vadă ce se petrece :-)”

     Pe când am crezut că am ieșit din pădure și urcăm pe coamă direct spre vârf, au urmat vreo 300 de metri de aventură: doborâturi cât vezi cu ochii. Ba peste copaci, ba pe sub ei, ba zgâriați de crengi sau mângâiați de urzici. Ne-a luat mult mai mult de o jumătate de oră ultimii metri. Dar odată ajunși sus, ni s-a tăiat respirația. Vedeai toată Valea Arieșului, spre nord, chiar și coama pe unde am coborât pe două roți in ziua precedentă, masivul Scărița-Belioara și tot Bedeleul, ba chiar întreg Trascăul și Metaliferii spre sud. Acea stâncă din vârful muntelui îți oferă o priveliște cum rar găsești prin Apuseni. 

     Ne-a plăcut atât de mult că am zăbovit aproape o oră sus pe vârf. Dar cum era deja trecut de ora 15, am decis să coborâm. Spre “bucuria” Claudiei, am luat-o direct în jos prin pădure, șuntând partea cu doborâturi. Ne-a scutit de cel puțin o jumătate de oră de bălăureală. Ajunși iarăși în poienița în care am ratat cărarea, am decis că timpul ne permite să facem circuit și să ne întoarcem pe lângă Colțu lui Lazăr, ultima coamă din acea regiune pe care încă nu am fost. Și-a fost cea mai bună alegere. Cea mai mare parte a coborârii a fost prin zone deschise, cu ample vederi spre munții dimprejur și spre casele răsfirate, izolate de verdeață. Doar pozele vor putea mai bine descrie acele frumuseți decât cuvintele mele. Am făcut vreo 35 de poze în tura de MTB și vreo 65 în cea de drumeție. Destul de relevant, aș zice :-)

     Poate că o oră în plus la timpul estimat de a ajunge înapoi în Baia de Arieș ar fi fost utilă. Am fi putut cățăra și pe Colțul lui Lazăr. Data viitoare. Presimt că voi ajunge pe-aici iarăși în viitorul apropiat :-)

     Pe urcare am fost doar noi doi, fără să întâlnim nici măcar un suflet de animal, iar pe coborâre ne-au urmărit doar vacile. Și un lătrat în depărtare. Sălbatică și frumoasă e acea zonă.

     Din culme am coborât pe un fost drum de exploatare forestieră, felicitându-mă în gând că nu am ales coborârea asta ultima dată când am fost pe-aici pe două roți cu Dani, “vocea rațiunii”, și cu alt grup de prieteni. La picior e ok, dar pe două roți nu. Deșiiii……

     Ajunși în vale, am fost întâmpinați, ca în ziua de dinainte, de mirosul puternic de soc ce parfuma aerul rece. Superb. Până la mașini nu a mai fost decât o aruncare de băț, pe un drum pietruit și umbrit. Am ajuns un pic după ora 18, având în vedere că am plecat la ora 11 si am mers pe jos 20km cu aproape 1200m diferență de nivel. Inițial estimasem vreo 16km cu maxim 1000m câștig în altitudine.

     Nici că se putea mai bine :-)

🏞️ Două zile, aceeași întrebare tăcută

     Ce rămâne după două zile de munte? Uneori nu e nici traseul, nici poza reușită, nici urcarea grea sau coborârea tehnică. Ci doar sentimentul că ai fost acolo, în echilibru. Pe roți sau în bocanci, cu echipă sau în doi, pe banda roșie sau pe potecă nemarcată, muntele îți vorbește în multe feluri. Iar dacă-l asculți bine, îți răspunde și ție, exact când ai nevoie.