Două săptămâni cu bicicleta pe Via Transilvanica, Merinito

Când eram în tura de bicicleta din Patagonia mi-a revenit în minte traseul de la noi, Via Transilvanica. O provocare acasă – altfel sună, altă energie! – așa că am început să visez la tură. O scurtă documentare mi-a adus datele generale ale traseului : 1400km de la Putna la Drobeta Turnu Severin. În Patagonia am avut dublu, așa că nu poate fi prea greu pe meleagurile mioritice, nu? 

Realitatea a fost alta: sunt două provocări total diferite, din multe puncte de vedere. La noi e mai puțin asfalt și în general drumurile sunt mai grele, mai mult push bike și mai puține campinguri, dar cu mai multe localități pe parcurs, ceea ce poate face aprovizionarea mai ușoară. Dar să începem cu începuturile. 

Planul inițial era să plec în tură la final de mai, data schimbată apoi cu mijloc de iunie. Aveam la dispozitie un pic mai puțin de o lună pentru a finaliza tura, așa că ar fi trebuit să pedalăm 50-60km pe zi să ne facem “norma”. Dau o strigare în club și răspunde afirmativ Alex N, cu care am mai fost pe Peaks of the Balkans, așa că știam “din ce material” e făcut. Face rost de o bicicleta (un gravel - am descoperit rapid că nu a fost o alegere potrivită) și de echipament de bike touring, așa că suntem pregătiți de plecare. Ca și strategie folosesc, la fel ca și în Patagonia, planificarea din punct de alimentare în alt punct și ne mai adaptăm pe parcurs. Plecarea o stabilim din Drobeta. Pe parcurs, vorbind cu oameni intalniti pe traseu, auzim că poate ar fi fost mai ușor în sens invers, însă după cei 500+km pedalați spre nord nu aș putea zice că ar fi fost simțitor mai ușor în sens invers.

Profităm de un drum al colegei noastre Raluca B și ajungem vineri seara “cu duba” la Drobeta, unde ne cazează Ionuț - proprietarul service-ului de biciclete La Pedală. Dimineața ne mai cumpărăm câte o cameră de rezervă, verificăm presiunea din roți și ne pornim la drum spre ultima bornă de la piciorul podului lui Apolodor din Damasc. Planul e să campăm în natură, așa că pedalam cât ne permite canicula, dimineața și seara, iar la prânz căutăm umbra pentru câteva ore. 

Previous

Next

Primii kilometri sunt pe asfalt, apoi drumuri de țară cu pietriș sau doar de pământ. Prima urcare mai serioasă o avem la Grădeț, unde avem push bike câțiva kilometri buni. În vârful dealului ne refacem stocurile de carbohidrați cu cireșe culese de pe marginea drumului. Varietatea mare de cireșe ne surprinde plăcut: păsărești, amare, inimă de bou, galbene, etc. Campăm lângă Marga. Urmează etapa până la Obârșia Closani cu oprirea de prânz la Balta. Aici suntem surprinși plăcut de localnici care, văzându-ne că ne facem siesta la umbra clădirii primăriei, ne aduc o prăjitură, lapte, o bucată de telemea și o conservă de ton. Tare bine au prins. Chiar ne și întreabă dacă nu vrem să campăm în zonă, oferindu-se să taie iarba din fața casei. De la Obârșie urmează trecerea peste Munții Mehedinți spre satele de pe Valea Cernei. După un push bike epic, ne întâlnim în vale cu Andrei Pletea, care pornise de la Putna cu MTB de 29 de zile. Schimbăm impresii despre VT, ne dă sfaturi, ne avertizează asupra profilului dur al traseului și ne confirmă faptul că nu e ciclabilă în întregime și vom mai avea multe sectoare de push bike. Ne punem cortul lângă școala din Ineleț și servim masa la familia Avram discutând despre cât de greu e să locuiești la munte, izolat și cu drum de acces aproape inexistent. Aceleași probleme le va enumera și doamna Maria Talpeș din Prisăcina în ziua următoare. Spre după-amiază trecem pe sub Arjana și îmi aduc aminte de tura perpedes de la Băile Herculane la Bușteni. Coborâm spre Crușovăț, unde punem cortul pe stadionul comunal. 

Pornim la drum spre Valea Nerei, dar nu înainte de a ne pierde pe dealul de deasupra Prigorului, unde avem și prima pană, probabil de la vegetația cu mulți spini de pe coama dealului (poteca nu e clară, așa că am mers “la liber“, ghidându-ne cu harta și GPS-ul). În Borlovenii Vechi, la o bere cu localnicii, aflăm de o poiană mai sus pe vale unde putem pune cortul. Urmează urcarea spre izvoarele Nerei și coborârea spre satul de croați Iabalcea. 

Ziua următoare este un pic mai lejeră, ajungem la orele prânzului în Reșița unde ne cazează verișoara Diana cu soțul Arpi. O schimbare bună, nu mai dormim la cort, și bonus - primim și două invitații la teatru. 

în ziua următoare, la ieșirea din Reșița întâlnim un localnic care ne povestește despre turele lui de bicicletă din anii '80, când avea o bicicletă cu 4 foi și pedala până acasă în Bucovina și despre cea mai lungă tură de o zi, 200+ km până la Filiași. Pedalăm pe malul Bârzavei până în Valiug, unde ne cazăm la Casa Coman, care oferă cazare gratuită celor care parcurg Via Transilvanica. 

Dimineața următoare ne pornim spre Gărâna, eu aleg marcajul de VT și Alex merge pe asfalt. În mod deloc surprinzător, ajunge mai repede și mai fresh decât mine în sat - eu am avut de împins bicicleta 600m diferență de nivel. În sat încercăm ștrudelul cu mere, dacă tot suntem într-o zona cu pemi (populație de origine germană). După masă ne întâlnim cu Claudiu și Silvia, respectiv Bogdan și Andreea, veniți din Timișoara și Arad și facem o baie sau ne dăm cu SUP-ul la Trei Ape. Ne punem în mișcare și alți mușchi, nu doar pe cei specifici ciclismului și prinde tare bine. 

Bogdan și Andreea ne însoțesc ziua următoare până în satul Lindelfield, tot un sat de pemi, acum părăsit, unde stăm de vorbă cu badea Suliță care împreună cu soția dânsului, deși aveau în jur de 80 de ani, mai urcă vara cu animalele din Poiană aici în sat. Pentru ei a fost o ocazie bună să vadă ce înseamnă VT și cum să își planifice pe viitor etape. Coborâm în Caransebeș, unde stăm la povești cu Bogdan, întâlnit prin intermediul platformei couchsurfing, despre zona, VT, turism și competiții de cățărat și MTB la care participa în trecut, dar și despre alergare, sport pe care îl practică în prezent. 

Ziua următoare tragem tare și ajungem până la Marga. Am prins ploi, așa că am mai evitat porțiuni de Via Transilvanica și am pedalat pe asfalt, câștigând repede kilometri. În sat vorbim cu localnicii despre traseu și concluzia, din păcate, nu e încurajatoare : la inaugurare drumul pe care merge VT a fost cosit și “aranjat“ dar de atunci nu s-au mai ocupat de el, așa că este greu de pedalat pe el. Aceleași probleme le-am întâlnit și înainte de Glimboca, ca să enumăr doar un sector apropiat. Probabil cu timpul, dacă va deveni mai popular, o să fie și mai ciclabil. 

Avem de trecut pasul Poarta de Fier a Transilvaniei, după care facem o pauză în Sarmis să vizităm ruinele romane. De aici peste deal ajungem la Arpi și Raluca în Clopotiva, unde ne cazăm în rulota lor. Seara stăm la foc de tabără, socializăm cu vecinii Bia și Edi și ne bucurăm de o masă gătită plus un desert realizat de Bia. Iarăși o schimbare bine venită. 

Planul pe ziua următoare este să ajungem până în Pui, unde urmează să se mai alăture echipei Maria O. Alex merge pe asfalt și ajunge iarăși mult mai repede și mai fresh decât mine; eu, deși a plouat înainte, mă încăpățânez să urmez Via Transilvanica și “am noroc” de puțin noroi până la destinație. La ieșire din Pui ne facem tabăra de corturi, iar de aici începem să pedalăm și să facem push bike spre Fundătura Ponorului, unde ne prinde o ploaie de vară. Ne adăpostim într-un sălaș de prima rafală, iar la a doua improvizăm un adăpost dintr-o prelată de cort, iar seara campăm în Poiana Ponorici. 

Ziua următoare facem pauza de prânz la plăcintele pe lespede de la Târsa, după care coborâm în prima parte pe bicicletă, apoi pe lângă ea, spre Grădiștea de Munte. Aici la drumul mare, de asfalt, evaluăm posibilitățile: continuăm pe VT, având la dispoziție încă vreo 12 zile, sau profităm de faptul că Maria a venit cu mașina și merge spre Cluj. Alex se decide repede, la mine mai durează câteva minute extra să pun în balanță opțiunile, dar îmi aduc aminte de ultimele zile de push bike și drumuri grele, așa că plec și eu spre Cluj. 

Ultima seara de cort o avem în Costești la un prieten de-al lui Alex, unde gătim ciupercile culese pe drum, din pădure - gălbiori și vinețele - aromatizate cu cimbrișor cules de pe pajiști. 

Mai facem o oprire în Orăștie la Radu și Claudia ai ATM Kogaion, stăm cu ei la povești până se întoarce Maria cu mașina din Pui.

Au fost două săptămâni pe Via Transilvanica epice; o tură grea, care nu trebuie subestimată. Probabil cândva în viitor o să revin tot cu bicicleta pe VT, dar va trebui sa schimb perspectiva și să fiu mai light. Și poate să aleg să merg toamna, când nu e așa de cald.

Au pedalat Alex N și Lucian C, 500km, 15 zile. Pentru câteva etape i-am avut alături pe coclauri și pe Bogdan, Andreea și Maria. 

Mulțumim pentru transport Ralucăi O și Mariei O și pentru cazare lui Ionuț, Diana, Arpi. 

Sponsor principal : Merinito.