Două luni cu bicicleta în Patagonia

Patagonia
Visul unei nopți de vară… australă
 

Visul

Totul începe cu un vis. În cazul de față a fost idea lui Aurel Sălășan, colegul de club din Arad cu
care mă știam de prin 2019 și îmi cunoștea apetitul pentru aventură. El a mai fost în America de
Sud de două ori, inclusiv la cățărat în zona El Chalten (Fritz Roy și Cerro Torre), așa că nu a
fost greu să mă convingă cu poze și povesti de la fața locului. Ideea i-a venit în urma unei
operații la genunchi ca urmare a unei accidentări la ski, doctorul recomandându-i să pedaleze
cât mai mult pentru a face recuperare. Și ce bine sună să pedalezi câteva luni prin Patagonia…
La momentul respectiv pentru mine părea o aventură extremă, dar aveam încredere că ne vom
descurca ținând cont de experiența fiecărui în a explora locuri noi.
Facem un plan și începem să ne documentăm legat de vize, vaccinuri, drum. Vorbesc la
serviciu pentru un concediu prelungit fără plată și spre surprinderea mea primesc undă verde.
Între timp a venit peste noi pandemia așa că am amânat plecarea. La începutul anului 2023
părea că totul a întrat pe făgașul normal și putem pleca în America la finalul anului. Ultimele
verificări ale bicicletei, ultimele cumpărături de echipamente, o “tură de control “, clasica Cluj -
Teiuș pentru a verifica bicicleta și și echipamentul, și în paralel schema de vaccinare și
antrenamentele de alergat sau bicicletă. Dacă tot ajung în America de Sud decid să mai vizitez
câțiva prieteni de acolo și să fac și voluntariat (prin platforma WorkAway) așa că îmi rezultă 4
luni din care primele două în Colombia, Peru și Brazilia și ultimele două rezervate turei cu
bicicleta pentru partea de Patagonia chiliană și argentiniană. Pe ultima suta de metri Aurel
decide că nu mai vine, acceptând o ofertă de muncă în Germania, așa că voi fi singur patru luni.
Dar să începem cu începutul.

Santiago de Chile

Prima oprire a fost în Santiago de Chile unde am stat trei zile. Am vizitat orașul, am încercat
mâncare și bere locală și mi-am depozitat bicicleta la Pedro, proprietarul Thug Bikes. Urma să
mă revăd cu el după cele două luni de voluntariat și călătorit, ocazie cu care știind că e venit din
Brazilia am adus câteva suveniruri care să îi reamintească de patria lui natală (i-am adus și un
suvenir de la noi, un vas de Horezu). Dacă la prima vizită în capitală am stat într-un Hostel, la
început de decembrie am fost găzduit într-o suburbie a orașului la Alessandro, un entuziast al
călătoriei cu bicicleta care activează și el ca și mine pe Warmshowers (o platformă similară
couchsurfing). Am vizitat muzeul de artă pre-columbiană, unde am rămas fascinat de măiestria
incașilor și a înaintașilor lor, la muzeul memoriei și al drepturilor omului am înțeles mai bine
opresiunea din timpul generalului Pinocet, iar la muzeul de artă modernă am văzut această
perioadă prin prisma artiștilor care trăgeau un semnal de alarmă și asupra vremurilor moderne.
Arta stradală are un puternic mesaj politic, pe care l-am regăsit și în muzica ascultată de tineri,
hip-hop. Mi-a plăcut capitala, un oraș modern, cu zgârie-nori, cu urbanizare colonială (străzi
perpendiculare, piațete) și multă lume tranquilo, ieșită să se vadă cu prietenii în parcuri. Înainte
de plecare mă văd cu Adi, un coleg de club stabilit de un an aproape de capitală și care m-a
ajutat mult pe partea de organizare și să înțeleg cum funcționează lucrurile în America Latină.

Patagonia chiliană

Din capitală la început de decembrie, odată cu primele zile de vară australă, iau un autobuz
până în Puerto Montt, de unde începe Carretera Austral drumul de 1240 km până în Villa
O'Higgins. Un drum printre pădurile cu alerce (“verișori” cu sequoia și având o vârstă de până la
3000 de ani), cascade, ghetari și vulcani. Drumul este jumătate asfaltat, jumătate ripio
(macadam) așa că MTB-ul echipat “în stil touring“ cu bagaje pe laterală și cort pe portbagaj mi
se pare că a fost o decizie inspirată. Parcul natural cu păduri umede (rainforest) temperate
Pumalin, a fost inițial un parc privat, pădurile fiind cumpărate de Tompkins, un filantrop
american care a cedat ulterior parcul statului chilian, zona fiind integrată într-un circuit de 2800
km pe drum și apă iar suprafața lor totală (11.5 milioane de de hectare) fiind aproape jumătate
din suprafața României. La prima trecere cu feribotul mă întâlnesc cu doi francezi cu care fac
echipă pentru următoarele patru zile. În Chaiten prindem o ploaie mocănească, așa că împărțim
o cabană unde ne delectăm cu mămăligă cu brânză și smântâna, clătite franțuzești, arepas în
stil venezuelan.
La întrare în El Amarillo zărim un avion transformat în cafenea. Aflăm povestea de la proprietari
care s-au întâlnit în Africa de Sud și s-au mutat aici atrași de coborârile cu caiacul pe apele
repezi din Futaluefu. Avionul este acolo din anii ‘60 fiind folosit pentru găsirea unui posibil traseu
pentru carretera dar datorită unei defecțiuni a aterizat forțat, din fericire fără victime. Inițial a fost
folosit ca și anexă de către o familie de localnici iar recent a fost transformat în cafenea. În cele
două luni aflu multe povesti similare de călători veniți pentru scurt timp în Patagonia și apoi
stabiliți aici atrași de natură. Îi înțeleg perfect.
O poveste interesantă este și cea a locuitorilor din Puyuhuapi, un sat întemeiat de coloniști
germani în anii ‘30, atrași de posibilitatea de a face bani din exploatarea lemnului și creșterea
oilor dăr cu acces spre Puerto Montt și Chaiten doar naval prin fjordurile sudului. Atunci când a
fost trasat drumul, inițial nu trecea și pe la ei prin sat, dar determinarea oamenilor de a ieși din
izolare a determinat autoritățile să schimbe traseul. Numele din zona sunt inspirate din limba
populației originale, mapuche, Patagonia nefiind cucerită de spanioli și rămânând independentă
până în secolul XIX.
În Coyhaique, tot prin Warmshowers mă cazez la Patricio cu care povestesc despre călătorii (a
fost și el în Iran), despre ovijeros (crescătorii de oi din zona) și despre mate, orașul fiind capitala
acestei băuturi emblematice pentru Patagonia. Învăț cum se face mate, printre regulile
importante fiind următoarele: de a nu mai mișca paiul din poziția inițială, de a folosi apă la 80-90
grade, de a oferi cu paiul spre destinatar care zice gracias (mulțumesc) doar când nu mai vrea.
Și aflu că cel mai bun material pentru vas este banalul dovlecel folosit la noi pentru decorații.
Aici cât și altor gazde încerc să le gătesc mâncare de la noi, fie că vorbim de mălai cu lapte,
alivenci, gulaș sau vargabeles. Schimb culinar bidirecțional. Greutatea este de a găsi unele
ingrediente și condimente specifice nouă, chiar și brânză proaspătă (urda) fiind mai greu de
găsit dar sunt bun la improvizat.
Următoarea oprire este Parcul Cerro Castillo, turnurile cetății, în ghidul de la Bradt pe care îl am
cu mine vârfurile munților fiind asemănate cu turnurile unui castel din Transilvania. Văd și
gauchos, crescătorii de animale din Sud, vorbesc cu ei despre transhumanță și cât de grea e
viața în ciuda modernității și primesc spre degustare o delicioasă friptură de miel. Dacă tot sunt
la capitolul mâncare, o curiozitate a fost pastel con choclo. Tradus, ar însemna desert cu
porumb dulce, fiind făcut de fapt din carne, măsline, ouă, verdețuri peste care se pune o
budincă de porumb dulce (choclo) și se dă la cuptor. O combinație dulce sărată. Să nu uit de
empanadas, Pan de Pascua, completos (un hot dog cu pastă de avocado, roșii și maioneză) și
sopapillas, primele trei fiind o adiție constantă meniului zilnic. Meniu, care era compus din
cereale cu lapte praf și fructe, la prânz cașcaval, carne uscată / salam plus legume, gustare
dulce după câteva ore și seara paste, mămăligă sau supă. Când ajungeam într-un oraș mă
bucuram de mâncare locală, guiso (un fel de tocană) și înghețată fiind printre opțiunile uzuale.
Pe lacul glaciar General Carrera fac o plimbare cu barca pentru a admira Capillas de Mármol, o
formațiune naturală, sub forma unei stânci cu baza îngustă, săpată de ghetari, care au lăsat în
urma lor și o serie de peșteri.
Numele lacului în limba Tehuelches este Chelenko, adică ape învolburate și da, plimbarea cu
barca a fost pe o apă agitată. Lacul este al doilea lac de altitudine din America de Sud ca
suprafață (este de 10 ori mai mare ca și Cluj-Napoca) după Titicaca iar adâncimea lui atinge
600 m. Numele lui pe partea argentiniană este Buenos Aires. Ca și o curiozitate, în zona
Patagoniei datorită unor divergențe teritoriale de peste o sută de ani între cele două țări, unele
zone nu au nici în prezent o graniță recunoscută internațional (de exemplu zona Fitz Roy) sau
unele lacuri au dublă denumire pentru a sublinia apartenența națională.
Crăciunul îl petrec în Caleta Tortel, localitate întemeiată la mijlocul secolului trecut de către
tăietorii de chiparos într-o zonă mlăștinoasă aproape de gura de vărsare a râului Baker așa că
soluția a fost de a construi casele pe piloni iar în locul străzilor de a face pasarele suspendate
(cu o lungime totală de 7km). Mai am de pedalat câteva zile până în Villa O'Higgins, printr-o
zonă puțin populată așa că îmi fac provizii pentru câteva zile de la magazinul din sat și de la o
fermă întâlnită pe traseu. De obicei de la ferme se poate achiziționa pâine, brânză, ouă și
salată. Alte legume nu reușesc să crească în vara scurtă din Patagonia. Din O'Higgins se trece
cu o barcă până în Candelario Mancilla iar de acolo urmează un drum abrupt care la final
devine push bike până la granița argentiniană de la Lago del Desierto unde se trece cu un mic
feribot. Dacă până acum trecerile au fost cu feriboturi mari unde prețurile erau subvenționate de
guvernul chilian, ultimele două treceri sunt operate de privați iar prețurile sunt pe măsură, 60
euro per segment.

El Chalten și Calafate

După Lago del Desierto mai am de pedalat 30 km până în El Chalten, capitala alpinismului în
Argentina. Un loc plin de turiști, veniți să vadă vârfurile Fitz Roy și Cerro Torre, care au rute de
alpinism visate de orice montaniard. Fac o pauză activă de câteva zile, ocazie bună de a
schimba mersul pe bicicletă cu drumeția și de a vedea mai de aproape munții. De la Daniel și
Ionuț, doi colegi care au stat mai bine de o lună aici și au cățărat știam unde să schimb banii,
unde se mănâncă bine, de unde să iau înghețată sau la ce hostel se cazează alpiniștii. O mică
paranteză, datorită inflației s-a dezvoltat o piață neagră a schimbului de valută, așa că primeai
mai mulți bani dacă schimbi la supermarketuri sau hosteluri față de a schimba la bancă,
termenul folosit era de blue dolar. Anul nou îl petrec la ieșire din oraș, la adăpostul unei clădiri
abandonate găsită prin aplicația iOverlander. Odată ajuns în Patagonia argentiniană am primul
contact cu vânturile sudului, puternice și constante, iar vegetația bogată este schimbată cu cea
semi deșertică. Puține zile în următoarele săptămâni fiind fără vânt, care era predominant din
vest. Înțeleg mai bine acum de ce mulți alpiniști stau o vara întreaga aici pentru “a prinde”
câteva ferestre cu vreme bună care cumulat pot înseamnă câteva săptămâni. În aceste condiții,
când întâlneam alți bicicliști schimbam impresii despre locuri de cort ferite de vânt și despre
sursele de apă. O rețea de tip “internet” din vorbă în vorbă, a călătorilor din toată lumea. Unii
plecați pentru o lună, alții pentru câțiva ani cu visul de a pedala din sudul extrem (Ushuaia) până
în nord în Alaska.
Următoarea oprire o reprezintă Calafate, cu al său ghețar Perito Moreno, considerat până nu
demult singurul ghețar care încă “crește“ dar în ultimii doi ani și acesta și-a diminuat suprafața.
Dimensiunea este impresionantă: 70 m înălțime, 5 km lățime și 30 km lungime, iar desprinderea
blocurilor de gheață creează un zgomot puternic, spectacol care se repetă de câteva ori pe oră.
Ghețarul face parte din partea sudică a câmpurilor de gheață patagonice, care sunt a treia
suprafață cu gheață după Antarctica și Artica.
Ghețarul a fost numit în onoarea lui Francisco Moreno, specialistul (perito în spaniolă)
argentinian implicat la finalul sec XIX în trasarea frontierei cu statul chilian. Legenda spune că
Moreno nu a ajuns în zona ghețarului care îi poartă numele.
Pentru a înțelege mai bine metamorfoza ghețarilor recomand o vizita la Glaciarum, aflat la ieșire
din oraș, unde se prezintă într-o manieră modernă evoluția ghețarilor, studiul lor și istoria
cercetărilor asociate.
La 60 km de oraș descopăr o problemă la bicicleta: janta spate are o fisură. Decid să nu risc,
eram la o zi de pedalat cu vânt din față de Calafate iar în față doar o mică localitate la două zile
de pedalat și în rest doar marile ferme ale sudului numite estancia așa că fac autostopul. Spre
norocul meu foarte repede oprește un maxi taxi care mergea după clienți în Puerto Natales, la
vreo 4 zile de pedalat de mine. Profit de ocazie, și ajung după câteva ore în oraș și merg direct
la service. Două zile durează reparația, timp în care vizitez orașul, mă plimb pe litoral și mă
minunez de statuia dedicata vânturilor patagonice, stau de vorbă cu alți călători de la camping și
aflu mai multe despre colonizarea sudului de la muzeul din localitate. Din păcate istoria se
repetă, modul în care a fost tratată populația locală cu doar 100 de ani în urmă fiind similar cu
practica conchistadorilor.

Torres del Paine și Strâmtoarea Magellan

Din Puerto Natales fac un circuit spre Torres del Paine, unul dintre cele mai emblematice locuri
din Chile. Numele lor, Paine, provine din limba Tehuelche și vine de la culoarea spre albastru
pe care o au vârfurile. Sunt două circuite populare, O și W după forma pe care o descriu.
Deoarece pentru parcurgerea lor este necesară rezervarea locurilor de cazare (inclusiv pentru
cortul propriu) cu câteva luni înainte, îmi fac baza într-un camping din zona centrală și fac
câteva drumeții dus-intors mai scurte. Chiar și așa, peisajul este impresionant cu turnuri de
granit de sute de metri, râuri și lacuri glaciare turcoaz dar și vânturi puternice care au făcut ca
cele trei incendii majore provocate de om în acest parc să cumuleze o suprafață egală cu cea a
Parisului.
Strâmtoarea Magellan desparte Patagonia de Țara de Foc, această ultimă traversare cu
feribotul pornind din Punta Arenas, oraș aflat la 14189 km de București, informație aflată de pe
un indicator dintr-un punct de belvedere. Aici am băut terremoto, care s-ar traduce prin
cutremur. Legenda numelui este legată de cutremurul din '85 când o echipă de reporteri
germani a băut licoarea și s-au simțit amețiți ca după un cutremur. Interesant de văzut în oraș
este cimitirul, unde impresionează criptele famililor de sârbi și croați veniți aici ca și coloniști
începând cu jumătatea a doua a sec XIX, migrație care a continuat până în preajma celui de al
doilea război mondial. În alte zone din Patagonia erau comunități de belgieni, italieni sau
elvețieni, veniți pentru a coloniza sudul extrem. Numele de Patagonia și cel de Țara de Foc se
pare că a fost dat de echipajul lui Magellan. Primul este inspirat de o nuvela cunoscută în acea
epocă care descria un călăreț numit Patagon care era mai înalt decât media (se pare europenii
de pe vas erau mult mai mici ca și băștinașii), iar al doilea nume este dat de practica
băștinașilor de a transporta jarul cu canoea, precum și de numeroasele focuri văzute pe mal de
unde a rezultat numele zonei.
De cealaltă parte a strâmtorii am ocazia să văd o colonie de pinguini regali despre care aflu de
la ghid că pot sta fără mâncare până la două săptămâni atunci când incubează cu schimbul oul
sau că pentru a se răci “se pun pe burtă“ cu înotătoarele spre vânt.
La fel ca la noi pe munți, am văzut refugii turistice, însă pe marginea drumului, foarte utile
călătorilor pentru a se adăposti de ploi sau de vânt. Cel mai interesant era cel de la ieșirea din
El Chalten, care avea panouri foto-voltaice și wifi. Sau înainte de Punta Arenas un fost sediu de
poliție a fost transformat în refugiu de către bicicliști. În orașele mari sunt cazări pentru bicicliști
la prețuri modice sau chiar gratis, un fel de hosteluri numite casa del ciclista.
Ushuaia, orașul de la capătul lumii
Pedalez deja de o lună și jumătate, timp în care mi-am făcut o rutină, “ca la armată”. Mă trezesc
la 6.30, adun cortul și servesc micul dejun. Pedalez de la 8 la 12, apoi pauză de masă până la
16, și mai pedalez încă 4 ore cu o pauză scurtă pentru dulciuri. După ora 20 îmi pregătesc
tabăra, prepar cina caldă, fac stretching dacă a fost o zi mai lungă și încerc să găsesc un râu
sau un lac unde să fac un duș rapid. Mai citesc puțin din ghid descrierea pentru ziua următoare
și mă uit pe maps.me la câți km sau câte zile de pedalat e următorul oraș pentru a mă
realimenta. Multe nopți le petrec în stil wild camping, dar o dată la 3-4 zile mă bucur să găsesc
un camping amenajat sau o gazdă primitoare. O facilitate foarte practică pentru călători este
accesul la servicii de spălare a hainelor, opțiune existentă chiar și în micile orașe de pe drum. O
încântare când nu mai trebuie să spăl “la mână”.
Dacă la început, știam puține cuvinte în spaniolă, acum pot să am o conversație de bază cu
localnicii. Este un avantaj în a călătorii singur, trebuie să te descurci în orice situație, așa că
fiind zilnic expus la limba spaniolă, după 4 luni am ajuns la nivel conversațional.
Pe măsură ce mă apropii de Ushuaia, se schimbă din nou peisajul, apar pădurile sub-polare și
vântul se simte tot mai puțin. Totuși clima este aspră aici, varietatea de arbori și de flori este
mică, iar amfibienii și reptilele nu trăiesc aici.
Ajung în Ushuaia cu câteva zile mai repede față de zborul programat spre Buenos Aires așa că
îmi mut tabăra de bază în parcul național din zonă și timp de trei zile fac drumeții în zonă. În
camping mă întâlnesc cu o familie de brazilieni care au o fetiță de 3 ani cu ei și călătoresc cu un
camion transformat în casă. Au mașină de spălat, internet prin satelit, panouri solare.

Autonomie și libertate să străbată tot continentul beneficiind de locurile lor de muncă de tip
“remote”. Geografic, după Strâmtoarea Beagle este orașul Puerto Williams care este mai la sud, dar
Ushuaia s-a impus turistic ca și orașul de la capătul lumii. Și se vede prin numărul mare de
turiști și prețurile mai piperate ca în capitală. Mă felicit pentru decizia de a sta în schimb în parc
și a alege să urc Cerro Guanaco de unde am admirat strâmtoarea, sau să aleg poteca de
coastă unde se pot vedea munții împăduriți care coboară până în mare, fiind singurul parc din
Argentina care combină peisajele marine cu pădurile și cu munții. La plecare am avut ocazia să
văd trenul cu aburi folosit acum în scop turistic, dar care a fost folosit până în ‘47 pentru a
transporta cherestea și deținuți, zona fiind inițial o colonie penitenciară de muncă.

Buenos Aires

Ultima săptămână o petrec în capitala Argentinei. Aici mă cazez prin couchsurfing la Tadeo
care îmi pune la dispoziție apartamentul lui dintr-o suburbie a orașului, el fiind plecat să își ajute
tatăl. După aproape două luni de cort, e o schimbare bine venită, iar săptămâna avută la
dispoziție pentru a vizita orașul se dovedește la final ca fiind prea puțină. Când revine în oraș
mă invită la o zi de naștere în familie, ocazie cu care descopăr într-un mod mai autentic
mâncarea și vinul argentinian, friptura lor de vacă, numită asado, fiind absolut delicioasă. Întreb
rețeta și îmi răspunde că secretul e dat de modul în care sunt crescute vacile, adică în semi
sălbăticie. Și îmi aduc aminte de fermele (estancia) din sud, cu garduri pe zeci de km pe lângă
drum, unde animalele aveau sute de hectare. Tot prin intermediul lui Tadeo îl cunosc și pe
Rodolfo Rossi, cel care și-a făcut cadou de 40 de ani, alergarea în 113 zile a rutei 40, unul
dintre cele mai lungi drumuri din lume, la care a adăugat și câteva sute de km în Țara de Foc
ajungând în Ushuaia. În total aproape 5600 km. Un exemplu care nu are cum să nu te inspire
prin cartea sa (Corre 40) sau energia sa atunci când povestește.
Mă plimb pe străzile Parisului sudului, cu bulevarde largi (cel mai larg din lume, cu 16 benzi se
află aici), multe parcuri, cele mai multe librării / capita (de ex una dintre librării fiind amenajată
într-un fost teatru) și arhitectură de inspirație europeană. Câteodată uit ca nu sunt într-o țară de
la noi de pe continent, mai ales pentru că vorbind cu localnicii aflu că marea majoritatea au
bunici veniți din Europa : Italia, Polonia, Franța, Spania, etc.
Teatrul Colón este unul dintre cele mai frumoase clădiri de teatru din lume, iar din punct de
vedere acustic este în top trei. Tot la capitolul viață culturală, centrul cultural Kirchner aflat în
vechea poștă oferă o varietate de spectacole, iar un tur ghidat pe acoperiș oferă o bună ocazie
de a afla istoria clădirii și apoi de a admira panorama orașului la ceas de seară. Pentru
pasionații de fotbal, o vizită pe stadionul Bombonera, a celor de la Boca Juniors este o bună
ocazie pentru a înțelege mai bine pasiunea localnicilor pentru fotbal, echipa căpătând numele
de la cartierul costier Boca, locuit predominanta de imigranți italieni, iar culorile fiind inspirate de
drapelul afișat de un vas suedez care era ancorat în port. Argentina și majoritatea țărilor din sud
sunt un amestec de populații, care se vede în tradiția culinara, arhitectură, limbă, dansuri, etc.
Tot prin intermediul aplicației couchsurfing am cunoscut-o și pe Yunn cu care am vizitat
rezervația costiera care mi-a adus aminte de Delta Văcăreștiului sau mi-a povestit despre
Mafalda, un personaj de benzi desenate, întâlnit acum sub forma statuilor din diverse colturi ale
orașului. Apărută în anii '70 ca o reacție la dictatură și la lipsa dreptului de exprimare liberă,
creatorul folosea mesaje cifrate pentru a denunța abuzurile, similare “șopârlelor” de la noi din
din comunism.
 

Punct. Și de la capăt

Au fost două luni de pedalat prin Patagonia, timp în care am adunat 2700 km, echivalentul
distanței Cluj Sevilla. Multe nopți dormite la cort, sub cerul liber, cu cina pregătită la arzătorul pe
gaz. Zile lungi, de vară australă, în care pedalam 70 km/zi în medie, sau doar 30 dacă aveam
vânt din față. Au fost multe întâlniri cu călători pe bicicletă, pe jos sau cu mașina. Cu unii am
pedalat împreună câteva zile, cu alții am schimbat doar câteva impresii de călătorie și ne-am
urat drum bun. Din fiecare întâlnire am avut ceva de învățat. Am stat de vorbă cu mulți localnici,
cărora le-am povestit despre România, Transilvania (e mai cunoscută ca și România), munții de
la noi, limba noastră care e similară cu a lor. La rândul lor mi-au povestit despre tradițiile locului,
legende, istorii și mi-au dat să gust mâncăruri locale.
A fost o experiență tare faină, pe care o recomand oricărei persoane cu spirit de aventură.
Înainte au fost alte ture, după vor mai veni alte experiențe, dar tura din Patagonia va rămâne în
memorie ca o tură emblematică.

Sponsori : Emerson și Exsteel Engineering
Parteneri : Sereny Bike, Thug Bike Santiago de Chile, Alba Sport Vision, Shoseta, Merinito
Art work  : Lumin