Cu bicicletele prin Țara Moților - tura clasică

    Sunt locuri care, oricât de bine le-ai cunoaște, nu încetează să te surprindă. Pentru mine, tura clasică de MTB de lângă Padiș e unul dintre ele. Am parcurs-o de cinci ori până acum — în soare, în ploaie, cu entuziasm sau cu oboseală în picioare. Dar de fiecare dată, m-a primit altfel.

Anul acesta a fost a șasea întâlnire. O tură pe care nu o mai pot numi „clasică”, pentru că a fost plină de momente care au transformat-o într-o poveste unică — cu oameni, câini, ciobani, brânză proaspătă și o coborâre care ne-a lăsat fără aer. La propriu și la figurat.

    Inspirația pentru această aventură mi-a venit în urmă cu ani buni, când am citit articolul „Cu bicicletele prin Țara Moților pornind din valea Someșului Cald”, de pe blogul Banda Roșie (https://www.bandarosie.ro/2016/09/cu-bicicletele-prin-Tara-Motilor-pornind-din-valea-Somesului-Cald.html). Povestea lor m-a captivat și a fost pentru mine mai mult decât o sugestie de traseu — a fost o hartă spre aventuri trăite cu mai mult echilibru (bandarosie.ro).

    Până atunci, explorasem mult prea mult „în stil personal”, adică împins și cărat bicicleta prin locuri de care s-au săturat nu doar picioarele mele, ci și prietenii mei. Îmi amintesc și acum, replica lui Adi, cel mai vechi prieten al meu — de pe vremea când lucram împreună la Emerson:

                     "Babilon, oare nu găsim și noi niște ture fără atâta împins!?"

    Banda Roșie mi-a fost ghid atunci când aveam nevoie de inspirație, dar și de confirmarea că nu trebuie să suferi la fiecare tură ca să simți că ai trăit-o cu adevărat.

Aventurierii din șaua bicicletei

    Am fost șase la număr — fiecare cu propriul ritm, propriile povești, dar uniți de bucuria simplă de a merge. Eu, Claudia, Marian, Andrei și un cuplu tânăr, Vlad si Mădălina, oameni fantastici pe care muntele pare că i-a ales special pentru această tură. Un echipaj echilibrat, cu zâmbete ușor de stârnit și cu o dorință comună: să ne bucurăm de fiecare kilometru.

Și-am pornit veseli la drum... 

   Am pornit veseli la drum din IC Ponor, de unde lăsasem mașinile. Începutul nu a fost chiar ca la carte — Vlad și Mădălina întârziaseră vreo 45 de minute din cauza unei neînțelegeri. Apoi, după doar câțiva kilometri, s-au întors: bicicleta electrică a Mădălinei începuse ziua cu ceva nazuri.

   Ne-au promis că ne vor prinde din urmă, așa că noi am continuat pedalatul, alene, ocolind bălțile care se puteau și testând cu grijă adâncimea celor pe care nu le puteam evita. Râdeam, glumeam, iar vremea ținea cu noi. Dar n-au trecut prea mulți kilometri și ne-au ajuns din urmă — mult mai repede decât ne așteptam. Abia atunci am început să bănuim că cei doi sunt mountain bikeri adevărați. Bănuiala ni s-a confirmat când i-am văzut din spate: stropiți cu noroi din cap până-n picioare, zâmbind larg. Parcă anticipând întrebarea, Mădălina mi-a spus cu o mândrie jucăușă:

                          „N-am ratat nicio baltă! I-am dat pedală să vă prindem din urmă!"

    Și-am continuat pe drumul pietruit spre Padiș, glumind și povestind ba despre biciclete, ba despre ture, ba despre ce aveau de gând să-mi facă dacă nu ajungeam la plăcintele moțești promise. Ha! Parcă m-a și bătut o grijă....

    Fără să ne dăm seama, am ajuns la prima stână — stâna lui Ghiță. Sau, cum își spune el cu mândrie: Ghiță Ciobanul.

Ne-am apropiat, am dat binete și, fără ezitare, ne-a invitat să gustăm din brânza proaspăt făcută. Ba chiar ne-a spus, cu o generozitate firească: 

                            „Luați, gustați, și dacă vreți, cumpărați.”

     Uau! Vorba aia: Bună rău! Am luat și eu o bucată, au gustat și ceilalți — și în priviri ni s-a citit toată aprecierea. Doar că mai aveam mult de pedalat și spațiul în rucsac era deja ocupat cu strictul necesar. Mare păcat — altfel aș fi cumpărat fără să stau pe gânduri.

     In caz că veți trece prin zonă și vreți să gustați brânză adevărată, las aici numărul lui: 0724 531 460 (Ghita ciobanul)

     Apoi a urmat trecerea dinspre Șesul Gârzii spre culmea Poienii Baliceana — un loc care, de fiecare dată, reușește să mă impresioneze profund.  Este și singura zonă care ne-a cerut să împingem bicicletele. Cam 200–300 de metri de panta susținută, cu piatră afânată și ceva iarbă, dar cu o priveliște care îți taie respirația — nu de la efort, ci de la frumusețe.

     Acolo, sus, în acel punct unde panta cedează în sfârșit în fața platoului, am decis să facem primul popas propus. Ne trăgeam sufletul și ne așezam în cerc, când au început să apară... ei. Câinii stânii. Unul câte unul, apărând calm pe curba de nivel, de parcă veneau invitați la o întâlnire tăcută. S-au strâns vreo șase în total. Frumoși, robuști, dar mai ales liniștiți. Bine, nici noi nu ne-am speriat — am început să le vorbim, ca de fiecare dată:

                 „Frumosilor! Ce faceți mai, frumosilor? Mai frumosilor!”

    Tonul blând, calm și jucăuș funcționează întotdeauna. Fiecare dintre noi a fost adoptat, simbolic, de câte un câine. Ne-au analizat, ne-au mirosit, s-au apropiat, s-au culcat pe lângă noi. Era o liniște întreagă acolo. Apoi a apărut și ciobanul. Un om simplu, cu o privire limpede. Ne-a salutat și i-am răspuns firesc, cu acea curtoazie a drumului. A venit spre noi, a stat de vorbă, ne-a spus numele fiecărui câine — și povestea fiecăruia.

    La despărțire i-am strâns mâna. Din păcate, i-am uitat numele. Să-mi fie cu iertare — mai ales că omul, din bunătatea lui, a vrut să ne dea și vin.                                                                                           Atât ne mai lipsea! 😄

    Am povestit despre cum a început sezonul pentru el, iar la un moment dat, cu o bucurie sinceră în glas, ne-a spus:

                  „Ce oameni de treabă sunteți! Parcă vă cunosc de-o viață câinii!”

    Și poate că avea dreptate. Poate că uneori, câinii sunt cei care ne recunosc înainte să ne întâlnim.   

    Din culme se vede adânc în Apuseni, până pe creasta dintre cele două vârfuri Cucurbete, înțesată de siluetele generatoarelor eoliene care par niște paznici tăcuți ai munților.

    Tabloul începe cu o poiană ca un ciur, plină de avenuri care îți dau senzația că pășești pe o scoarță subțire, ca și cum muntele respiră pe dedesubt. Mânerul acelui ciur pare să fie chiar începutul Văii Gârdișoarei — o vale presărată cu peșteri, izbucuri și mister.

    Coborârea spre partea cea mai de jos a poienii e de vis. Bicicletele par că zboară, iar aerul miroase a libertate. Apoi drumul continuă șerpuit printre doline și avenuri, cu un farmec aparte. E ca și cum fiecare curbă îți șoptește: „Oprește-te puțin și uită-te mai bine.”

    Ce țară frumoasă avem! Și cât de puțini o cunosc cu adevărat...

    Din toate cele pe care ni le-am propus să le vizităm până la cătunul Casa de Piatră, doar Peștera Coiba Mare ne-a chemat cu adevărat și ne-a primit. Am coborât cu toții în gura uriașă a peșterii, dar în străfunduri am ajuns doar eu, Claudia și Marian. Evident, am avut nevoie de frontale și lanterne. N-am venit cu echipament speologic, dar improvizația ne-a salvat: luminile de bicicletă ne-au servit de minune. Cu ele ținute în mână, am pășit cu atenție în tăcerea densă a peșterii. Acolo, în măruntaiele muntelui, e cu totul și cu totul altă lume. Sunetele dispar. Respirația devine mai atentă, pașii se transformă în ecouri, iar pereții umezi și negri par să fi fost martori tăcuți la o altă istorie. O istorie care nu ne aparține, dar care ne tolerează pentru câteva minute. 

     Am stat în adâncul peșterii și ne-am minunat de jocurile de lumină pe pereții umezi. Fascinația alterna cu tăcerea. Din când în când, ne întorceam frontala spre boltă, apoi spre podea, iar muntele părea că ni se dezvăluie în straturi. Dar, încet-încet, frigul și umezeala ne-au scos din starea de contemplație. Am ieșit la lumină și ne-am întors la „caii noștri de aluminiu”.

    Din Cătunul Casa de Piatră urma o coborâre lină și lungă, pe lângă firul apei, până la urcarea finală pe asfalt spre Mununa — o urcare deloc ușoară, dar lăsată pentru mai târziu.

    Ce s-a întâmplat pe acea coborâre a fost o lecție de bucurie pură: am fost martor la cea mai frumoasă dinamică între doi oameni — Vlad și Mădălina. Mama... astia doi nu au ratat nici măcar o oportunitate de a se întrece pe coborâri. Dar nu era o competiție în sensul clasic, ci mai degrabă o joacă între doi oameni care știu să trăiască frumos.

                                                                        Da, ăștia doi știu să coboare!

    De-abia i-am prins din urmă — și nu mă rusinez deloc cu viteza mea pe coborâre. Zâmbetele lor erau constante, curate, aproape copilărești. „Mai vrem!”, mi-au spus în timp ce pedalam din greu să tin pasul. S-au oprit nu din oboseală, ci pentru că au văzut o pasăre. Ne-am apropiat și am privit toți în tăcere. A fost... o barză neagră. Rară. Foarte rară în aceste locuri. Și, pentru o clipă, lumea s-a oprit din alergat.

    După euforia coborârii și întâlnirea neașteptată cu barza neagră, a urmat partea care ne-a pus din nou la treabă: urcarea pe asfalt spre Mununa. N-a fost o urcare lungă, dar a fost una dintre acelea care îți cer să-ți regăsești răbdarea și forța. Picioarele deja simțeau orele de pedalat, dar mintea știa că în vârful ei ne aștepta ceva bun.

    De câte ori m-a întrebat Marian despre plăcinte, la fiecare pauză și la fiecare regrupare pe urcare… n-are rost să amintesc 😄. A devenit o glumă de echipă, o promisiune care ne trăgea în sus mai tare decât orice gel energizant. Noroc că privind spre Sud, se vedeau și mai clar și mai aproape cele două Cucurbete, cu „moriștile de vânt” pe creastă și versanții proaspăt înverziți — și asta a mai compensat dorința lui arzătoare de plăcinte.

    În cele din urmă, am ajuns la Ghețarul de la Scărișoara. Nu pentru o vizită clasică, ci pentru ceva mult mai important: plăcintele moțești. Ce gust! Cald, simplu și exact ce aveam nevoie. O plăcintă nu-i doar o plăcintă după o tură ca asta — e ritual de încheiere, e zâmbet înfășurat în aluat, e muntele care îți spune „Ai trecut testul.” Le-am împărțit cu poftă și le-am savurat pe pragul unei terase, cu soarele coborând încet peste bicicletele sprijinite și vocile noastre deja mai moi, dar pline. 

    Și-am luat și la pachet — atât plăcinte, cât și doi câini. 

    Doi câini...

    Ce amintiri mi-au stârnit prezența lor! Le spun „câini potecători”, pentru că i-am întâlnit peste tot: pe culmi, pe văi, în sate uitate sau în pustietăți. La picior sau pe două roți, ei apar când te aștepți mai puțin — și rămân mai mult decât ai putea bănui. Așa au fost și acești doi. Ne-au însoțit cu răbdare, cu ochii pe noi și pașii în umbra noastră. Ne-am străduit, prietenește și vitejește, să-i convingem să se oprească, să se întoarcă. Am ridicat tonul ușor, am încetinit, i-am ocolit... dar nimic. Nu s-au dat înapoi. Nici când am accelerat spre 30 km/h, nici când am sprintat pe asfalt, nici măcar când am atins 69 Km/h.

    Nici măcar strategia gândită pe ultima coborâre n-a funcționat: o parte din noi a plecat înainte, iar Vlad și Mădălina, alias „speedy Gonzales”, au rămas în urmă cu câinii și cu... ultima plăcintă. Planul era simplu: să le ofere câinilor plăcinta ca distragere, iar în timp ce aceștia mănâncă, să pornească în trombă și să-i lase în urmă.

    Ei bine... au pornit, dar nu i-au lăsat în urmă.

    Și i-am dat pedala pe coborâre. N-a mai contat că-i baltă cu noroi sau apă clară din vreun pârâiaș ce o luase și el la vale pe drum — roțile mușcau terenul, iar câinii alergau cu bucurie sinceră.

    După vreo 3–4 kilometri, am răsuflat ușurați, ne mai văzându-i în urma noastră. Am crezut că în sfârșit am reușit. N-a durat mult. Într-o curba, unul dintre ei și-a făcut apariția.

                                                                         „Dați-i la vale că vin!”, am strigat — și iarăși am mărit ritmul.

    Degeaba, mi-am zis în gând. Ăștia-s determinați să ne urmeze până la capătul lumii.

    Noi am ajuns la masini iar in scurt timp au aparut si ei.  S-au așezat și ne-au privit liniștiți, în timp ce noi spălam bicicletele și ne luam rămas-bun de la ziua care trecuse.

    Nu au cerut nimic. Au primit doar câteva resturi de sandvișuri și plăcinte. Au fost acolo, pur și simplu. În tăcerea lor, în privirea lor, era un soi de loialitate care ne-a atins. Toți cei 20 de kilometri cât ne-au acompaniat, au fost practic garda noastră de corp.
    Chiar glumeam spunând că nici o pisică nu va avea curajul să ne atace. 😄

    Îmi asum poate prea mult, dar îi numesc: îngeri patrupezi. 

    Și poate că, în tura asta, nu doar noi am ales drumul — ci și drumul ne-a ales pe noi. Cu tot ce-a trimis pe el: oameni buni, câini loiali, brânză, noroi și plăcinte calde.