Adoptă un cățărător - Piatra Craiului

Dupǎ câteva ture de pregǎtire la noi acasǎ (Creasta Fetelor – traseu clasic de gradul 2A în Cheile Aiudului și Muchia Juniorului – traseu alpin de gradul 1B în Colții Trascǎului), pǎrintele nostru de alpinism, Luci Crișan, a hotǎrât cǎ a venit timpul sǎ explorǎm tǎrâmuri mai îndepǎrtate. Destinația aleasǎ: Piatra Craiului.

Ca orice drumeție, și turele de alpinism încep cu o etapǎ de documentare: mai întâi pe site-ul Parcului Național Piatra Craiului – ce aprobǎri trebuie sǎ obținem și cum, cum achitǎm taxa de parc etc, apoi prin vastele resurse ale internetului ca sǎ alegem traseele potrivite. Prima parte – ușoarǎ, a doua parte – copleșitoare. Piatra Craiului are o multitudine de trasee bǎtute și înregistrate. Noroc cu Luci care ne-a sugerat câteva opțiuni accesibile! Am ales Creasta Frumoasǎ din Padina lui Cǎlineț și o parte din Brâul de Mijloc – urma sǎ hotǎrâm la fața locului pe care o facem. Email trimis la APNPC și aprobabrea obținutǎ, mulțumitǎ lui Lușu, locul de campare ales – Camping Plaiul Foii. Sâmbǎtǎ dis de dimineațǎ am plecat spre Piatra Craiului.

Creasta Frumoasǎ

Pornim pe traseu în jurul orei 12:00. Ruta de acces începe de pe traseul turistic triunghi roșu, urmând apoi sǎ se desprindǎ de acesta spre stânga, înainte de refugiul Speranțelor. Ajungem și la scara de fier pe care o coborâm ca sǎ intrǎm în Padina lui Cǎlineț. În fațǎ ne așteaptǎ sǎritoarea cu portițǎ – foarte simpaticǎ și ușor de trecut. Sǎritoarea cu bolovan nu a mai fost chiar așa simpaticǎ, astfel cǎ ne-am croit fiecare drum pe unde ne-am priceput. Luci și Lușu confruntǎ bolovanul, eu îl ocoliesc pe peretele din dreapta – nimic complicat, dar puțin palpitant pe alocuri, mai ales cu greutate în spate.

Știm din descriere cǎ dupǎ aceste douǎ sǎritori trebuie sǎ gǎsim firul secundar al Cǎlinețului, însǎ nu știm cât de mult ar trebui sǎ înaintǎm pe aceastǎ vale. Luci ne ajutǎ sǎ interpretǎm schița zonei, care mie îmi seamǎnǎ cu un tablou produs de Picaso în colaborare cu Jackson Pollock.

Firul secundar al Cǎlinețului ne întâmpinǎ și el cu o sǎritoare. Luci se folosește de tot corpul sǎ o cațere, Lușu încearcǎ sǎ gǎseascǎ o cale ocolitoare, dar nu reușește, eu admir încercǎrile lor și nu știu pe care sǎ-l încurajez/fotografiez mai întâi. Dupǎ reușita lui Luci, aștept la coadǎ sǎ fie coborâtǎ coarda salvatoare.

Ajungem pe brâna care ne urcǎ la începutul traseului “Creasta frumoasǎ”. Lușu, temerar, nu e impresionat de stâncile care se ridicǎ în calea lui și nu bagǎ de seamǎ pitoanele. Noroc cu Luci! Ne legǎm în coardǎ și așteptǎm sǎ ne strige Lușu cǎ a gǎsit regruparea. Am filat deja 40m de coardǎ și nicio regrupare. Așa cǎ improvizeazǎ una din țancuri. Pornește Luci, apoi pornesc și eu. Mǎ confrunt cu o situație mai ciudatǎ din cauzǎ cǎ, atunci când Luci a scos prima semicoardǎ din buclǎ, a ieșit și a mea, creând posibilitatea unei pendulǎri cam urâte în caz cǎ m-aș fi desprins de stâncǎ. Încerc o variantǎ care se dovedește cam dubioasǎ, mai ales cu rucsacul în spinare, de care mai erau prinse și bețele ȘI un piolet (asta pentru cǎ se zvonea cǎ pe Padina lui Cǎlineț mai era încǎ zǎpadǎ, însǎ nu știam de la ce altitudine). Reconfigurarea traseului… într-un final ajung și eu la regrupare.

Ar fi trebuit sǎ fie rândul meu sǎ merg cap de coardǎ, dar nu sunt foarte încrezǎtoare în puterile proprii în acea zi (și nici în pǎpucii de approach în care-mi cam juca piciorul), așa cǎ Lușu preia frâiele și ne conduce și asigurǎ tot restul traseului. Numai bine pentru cǎ pe a doua lungime de coardǎ erau câteva locuri unde nu prea aveam prize la picior potrivite pentru înǎlțimea mea, iar cu porțiunile expuse din creastǎ încǎ nu mǎ împac. De altfel, prefer sǎ cațǎr cap decât sǎ merg pe douǎ picioare pe o potecǎ îngustǎ de creastǎ. O limbǎ de pantǎ abruptǎ și încǎ un pic de cǎțǎrat și ajungem la capǎtul Crestei Frumoase.

Urmeazǎ “Marea de Jnepeni” (nu apare cu acest nume pe hǎrți, dar ar trebui :D )! O momâie singuraticǎ, imagine în oglindǎ a Acului de la Amvon, ne indicǎ punctul de intrare. De acolo-ncolo “înoți” pe cont propriu. Ajungem pe un “mal de stânci”, ne mai scufundǎm încǎ puțin şi dǎm de o potecǎ mai hotǎrâtǎ… și de: rhododendron! Suntem, de altfel, pe Vâlcelul cu Smârdar.

Soarele care se îndrepta cu pași repezi spre orizont, scaldǎ stâncile într-o luminǎ caldǎ care te îmbia sǎ te oprești și sǎ profiți de cadrele frumoase. Luci însǎ, inspirat de soare, se îndreaptǎ și el cu pași repezi la vale… tocmai pe “frumosul” grohotiș care ni se întindea la picioare!

Ajungem la prima ancorǎ de rapel și-i dǎm bǎtaie. Rapelurile mergeau pe bandǎ rulantǎ! Primul, al doilea, al treilea… dupǎ al cincilea, și cel din urmǎ, stǎm sǎ admirǎm cum ultimele felii roșiatice de soare se scufundǎ treptat dupǎ crestele din coada esticǎ a Fǎgǎrașului.

De acum încolo coborâm pe potecǎ pânǎ dǎm de traseul triunghi roșu, pe care îl urmǎm în continuare. Trecem de refugiul Speranțelor și tot coborâm. De la un punct începem sǎ recunoaștem peisajul, iar dupǎ scurt timp (puțin dupǎ ora 22:00), ajungem la marginea pǎdurii. Cerul era senin. Vedem Carul Mare deasupra noastrǎ și Casiopeea aproape de orizont, deasupra crestelor.

Ajunși la camping, punem corturile, facem un duș fierbinte și ne punem la somn, sperând sǎ putem dormi în aerul polar adus de vântul devenit deja laitmotiv în aceastǎ lunǎ iunie. 

Pentru a doua zi în Piatra Craiului am ales Brâul de Mijloc, porțiunea sudică. După ce ne-am prezentat la Marele Grohotiș, am căutat intrarea în traseu care de altfel nu e greu de găsit. La început a fost o mica alunecare mai proaspătă de pietre care a trebuit traversată cu grijă, apoi traseul a fost simplu și clar. 

Inițial credeam că brâul e cam așa, cumva o cale de mijloc între creasta principală și vale, oarecum pe curba de nivel. Da, cam așa a fost, în teorie și pe hartă, însă în practică sunt foarte multe sus-jos-uri de parcurs. Îmi pare rău că nu le-am numărat, dar oricum până la finalul zilei cred că am adunat ceva diferență de nivel. Am ocolit și urcat deci toate crestuțele întâlnite în cale și am coborât în toate padinile, totul pe o vreme minunată și într-un peisaj absolut fascinant, sub privirea caprelor ce pășteau liniștite în zonă. 

Deși am avut cu noi de toate, pentru orice eventualitate, nu am folosit deloc echipamentul tehnic, drumul pe Brâul de Mijloc s-a dovedit a fi un traseu de drumeție, marcat în principal cu momâi. Pe final am ajuns La Lanțuri, pe unde am coborât cu grijă. După experiența de ieri parcă ne venea să scoatem coarda să-i dăm mai repede la vale în rapel, dar nu se cade să faci aroganțe de astea pe traseele marcate. 

Oricum, am concluzionat că mai venim pe aici, locurile sunt absolut fabuloase. Numai citind unele denumiri de pe hartă îți dai seama că te afli într-un loc de poveste.   

Text - Cristina, Lușu 

Poze - Cristina, Lucian, Lușu