Trasee de aventura in Piatra Craiului

Vineri după serviciu ne îmbarcăm cu bagajele într-o mașină, 4 alpiniști aventurieri,  și pornim din Cluj către Piatra Craiului. Ajungem aproape de ora 22 la camping, punem corturile, stabilim ultimele detalii legate de traseu și verificăm vremea, care părea că vrea cu tot dinadinsul să ne țină un pic în priză.

Dimineața la ora 7 suntem toți echipați, pregătiți de acțiune, și ne îndreptăm către intrarea pe marcajul triunghi roșu. În pădure, după aproximativ 1h de la start, părăsim marcajul care iese de pe firul văii către stânga și continuăm pe vale, care devine din ce în ce mai abruptă. Ținem ușor stânga, pe lângă perete, pe grohotișul abrupt și ajungem în capăt, la baza peretelui vertical, unde ne punem căștile și continuăm pe o potecă abruptă care ne duce deasupra peretelui. Continuăm prin pădure până ne intersectăm din nou cu marcajul triunghi roșu, unde facem dreapta. După încă aproximativ 20 de minute ajungem la punctul unde echipele se despart, aproximativ 100 m mai la vale de refugiul Speranțelor: eu cu Tudor urmăm poteca spre dreapta, ce ne duce către Scara de Fier și firul principal al Călinețului, iar Maria și Mirel continuă urcarea către refugiu.

Creasta Frumoasă

După ce facem dreapta, în 5 minute ajungem la Scara de Fier, pe care ne descățărăm cu grijă, apoi intrăm pe firul principal al Călinețului. Trecem cu brio de primele două săritori și, imediat după aceea, ajungem la intersecția cu firul secundar al Călinețului. Chiar în intersecție se găsește un arbore mare căzut, care (încă) poate servi ca reper. Facem stânga pe firul secundar al Călinețului, trecem de săritoarea cu bolovan și ajungem iar la o intersecție, marcată de o zonă mai înierbată, cu niște brazi. Aici ieșim din firul secundar al Călinețului, urmând poteca din stânga, care ne duce într-o mică șa. De-acolo treaba e simplă! Mergem pe lângă perete, pe potecă; primele lespezi verticale se pot ocoli prin stânga, pe potecă, iar următoarele formează o fisură suficient de mare cât să se poată trece prin ea, dar nu suficient de largă încât trecerea să fie comodă (sau poate trebuie să mai slăbim noi un pic). Imediat după, ne descățărăm pe brâna înierbată și ajungem la baza traseului, unde găsim un piton.

Traseul, după topo, are 4 lungimi de coardă, dar noi am decis să-l parcurgem fără să ținem cont de împărțirea pe lungimi. Am băgat jumătate de coardă în rucsac și am regrupat scurt, la 10-15-20 m, la țancuri și la protecții mobile. Regrupările sunt pe pitoane vechi, dar care încă stau bine. Linia este destul de evidentă, „marcată" din când în când de câte un piton, cățărarea este ușoară, dar creasta este friabilă, deci trebuie parcursă cu atenție. După aproximativ 3h am ajuns la finalul traseului, pe aceeași curbă de nivel cu Acul de la Amvon, care marchează Vâlcelul cu Smârdar. Facem o pauză de masă, apoi decidem să urcăm până în creasta principală, „dacă tot am urcat până aici". De la Acul de la Amvon am ținut în sus poteca din dreapta; aceasta ajunge la un moment dat la un perete. Facem stânga pe lângă perete și marea de jnepeni și ajungem într-o mică șa, de unde continuăm pe poteca în care ținem ușor dreapta; de-acolo e evident, pentru că deja se vede creasta principală. Facem o pauză scurtă, admirând Bucegii și schimbând câteva vorbe cu un grup numeros, iar apoi decidem să coborâm spre Acul de la Amvon, pe altă potecă, care apărea pe Mapy și Outdooractive. Ne luăm din nou bocancii în picioare și continuăm pe marcajul punct roșu, spre Vârful Ascuțit, vreo 400 m, iar apoi ieșim din marcaj și începem să coborâm spre Acul de la Amvon, unde ne așteptau Maria și Mirel, care terminaseră între timp Muchia Bondarului.

Ne-a ajutat foarte mult relatarea de pe blogul https://www.greuladeal.ro/creasta-frumoasa-din-piatra-craiului/, unde sunt documentate în detaliu approach-ul și traseul în sine.

Muchia Bondarului

Din punctul în care ne-am despărțit de Ștefan și Tudor am continuat traseul pe Brâul Ciorânga Mare, numărând cu oarecare emoție vâlcelele pe care le traversam: Vâlcelul cu Fereastră, Vâlcelul cu Smârdar și, în sfârșit, Canionul Ciorânga Mare. Încă de la intrarea pe vâlcel zărim placa în memoria lui Alexandru Floricioiu, alpinistul care a deschis acest traseu și alt traseu clasic cu care se intersectează – Lespezile Lirei. Am început să analizăm linia traseului și aproape nu ne venea să credem cât de aeriene sunt unele porțiuni.

Entuziasmul era mare, însă în dreptul plăcuței am luat o pauză de masă, am împărțit echipamentul și am recapitulat planul: vom parcurge traseul în cap schimbat până la lungimea a patra, de unde Mirel va merge cap pe cele două lungimi consecutive mai dificile, iar ultima lungime o preiau eu. Mă simțeam confortabil să știu că voi putea fi secund pe niște secțiuni care îmi păreau atât de intimidante.

Intru în prima lungime și îmi dau seama că nici nu era nevoie de prea multe asigurări – am ratat un piton, însă nu i-am simțit lipsa. Terenul era ușor; după intrarea în traseu, care mi-a dat mici emoții, am găsit brânițe înierbate care urcau cu o pantă lină. Ne-am bucurat că regrupările au fost reamenajate, la finalul fiecărei lungimi regăsind câte două spituri cu lanț. Am înaintat pe rând, analizând împreună linia următoarei lungimi în apropierea regrupărilor, și am descoperit că funcționăm foarte bine ca echipă.

A treia lungime mi-a dat puțin de furcă. Citisem că „configurația traseului permite alegerea a diferite variante”, însă varianta pe care am ales-o inițial, un hornuleț mai îngust, nu mi-a mai surâs de la un moment dat, din cauză că ieșirea era surplombată, asigurările lipseau cu desăvârșire, iar roca îmi părea prea friabilă pentru a folosi mobile acolo unde mi-aș fi dorit, așa că am fost nevoită să descațăr puțin, după care să aleg o altă variantă, mai la dreapta, care s-a dovedit a fi printre cele câștigătoare, căci am găsit regruparea.

A patra lungime este impresionantă, foarte aeriană. Mirel o parcurge cu grijă, cățărând pe lama îngustă și asigurând din când în când, în puncte unde nu neapărat părea să-i fie confortabil să ajungă, folosind și câteva protecții mobile. Protecțiile fixe sunt rare, expunerea e spectaculoasă, iar cățărarea se simte mai mult ca un test pentru psihic.

Impresionată de cea de-a patra lungime, mi-am dorit să continui eu cap pe cea de-a cincea. Mirel a fost de acord și am convenit că vom folosi și regruparea intermediară ca să putem schimba din nou, în caz că o să consider că e prea intimidant. A fost o decizie bună și pentru că ne-a ajutat să comunicăm și să ne vedem pe tot parcursul. Am ales să încep pe fața expusă din dreapta, hornul din stânga îmi părea prea friabil. Aici am folosit o protecție mobilă pentru curaj, primul piton fiind abia pe creastă. Pasul, pe fisură, e asigurat des pe spituri. Cu puțin sprijin moral din partea coechipierului, am ajuns să regrupez și să mă bucur că am acceptat provocarea.

Retragerea pana la Acul de la Amvon a fost puțin palpitantă, așa că cum ne și așteptam. Am pierdut destul de repede „poteca firavă“ despre care citisem în descrieri și am încercat să o regăsim într-o mare de jnepeni, în care am înotat poate vreo 40 de minute. Până la urmă ne-am întors la ceea ce credeam că nu poate fi o potecă, pe lângă jnepeniș, și am reușit să ajungem în șa, de unde poteca e clară.

Restul retragerii am făcut-o împreună, coborând spre Vâlcelul cu Smârdar, iar apoi intrând pe Vâlcelul cu Fereastră, unde ne-au așteptat câteva rapeluri pe care le-am gestionat destul de rapid, având la noi o coardă și două semicorzi. Ultima săritoare am descățărat-o. Am făcut un mic popas la Refugiul Speranțelor pentru dezechipare și masă, dar și pentru a aștepta să se potolească ploaia care tocmai începuse. Am coborât pe traseul marcat triunghi roșu, iar odată ajunși la izvorul de pe marginea drumului către Plaiul Foii, am înghițit pe nerăsuflate câte un litru de apă fiecare. Tare bună.

Circuitul Anghelide

Duminică, după un somn mult mai bun decât cel de vineri noapte, ne-am urnit mai greu pe drumul către Valea Șpirlea, pornind în jur de 8:15. Am fost ghidați de un track făcut acasă și, în mare parte, de un articol al colegilor de la Clubul Alpin Român Filiala București. 

Am intrat pe Valea Vlădușca și am înaintat fără probleme până aproape de Poarta Mare, unde am ratat puțin poteca și am bălăurit câteva minute prin pădure. Până la Degetul lui Anghelide am tot urcat anevoios dar bucurându-ne de frumusețea locului. De unde am venit noi, Degetul se vede după ce treci de el, până atunci silueta acestuia nefiind evidentă. Canionul e îngust, scurt, dar frumos, cu pasaje de scrambling. Bineînțeles, nu am ratat pozele necesare la ieșirea din el. Apoi am urcat într-o șa mică, unde am făcut o pauză în care am admirat această zonă a Craiului, iar în depărtare Munții Iezer-Păpușa și Făgăraș. 

Coborârea a fost pe Vâlcelul Crăiței, unde am descățărat săritorile, mai puțin ultima, unde a fost nevoie de un rapel de 15 m. De acolo, în scurt timp am ajuns la Castelul Crăiței care, spre surprinderea unora dintre noi, nu este vreun monument al naturii, ci o construcție făcută de om, în stare bună. De la Castel poteca este evidentă și de la un punct comună cu traseul pe care am urcat. După aproximativ 6 ore de când am plecat am revenit în camping, am strâns corturile și am pornit spre casă. Sperăm să revenim curând în această zonă atât de ofertantă pentru pasionații de munte.