Stagiu alpinism (Avansati) Les Ecrins

Stagiu de alpinism avansat CAR Cluj 
· 29 iunie - 5 iulie 2026 · Les Écrins, Franța. 
Instructor: Mihnea Prundeanu (UIAGM). 
Participanți: Lóránd, Maria, Daciana, Ștefan.

Relatare: Stefan  - reviziuita si adaugita de Lóránd si Maria

Planul inițial era clar pe hârtie: Glacier Blanc pentru prima zi de gheață, Sélé și Boeufs Rouges pentru creastă, iar la final Aiguille Dibona, TD+. Pe teren s-a rescris aproape complet, din fericire formatul stagiului a permis asta. Aproape în fiecare seară studiam topo-urile lui Jean-Michel Cambon (figură legendară a zonei, decedat în 2020, poreclit „omul celor 1000 de premiere", care a echipat sute de trasee la Ailefroide și a scris topo-urile de referință), Camptocamp, prognoza meteo și recomandările lui Mihnea, dezbăteam variantele și, în final, stabileam de comun acord ce urma să facem a doua zi. Un exercițiu foarte util, care ne-a făcut să conștientizăm cu adevărat că alpinismul nu presupune doar abilități fizice și tehnice, ci și capacitate de documentare, navigare în teren, analiza vremii și estimarea corectă a timpilor. În plus, urma să descoperim cât de importante sunt capacitatea de autoevaluare și comunicarea în echipă. Așa s-a întâmplat că ghețarul a venit abia în a patra zi (La Grave), zona Sélé a picat, Dibona a rămas restanță, iar în locul ei, pe versantul Ailefroide, a apărut Petit Pelvoux, căruia urma să-i dedicăm 23 de ore din viață.

Relatarea care urmează nu e cronica planului, ci a abaterilor de la el – acolo unde se regăsesc aventura, dar și lecțiile și învățămintele.

Z1 - 29.06 Ailefroide - cățărare la falezele de lângă camping

Scopul primei zile a fost să ne cunoaștem între noi, iar pentru unii dintre noi, să facem cunoștință și cu granitul. Am dedicat ziua cățărării sportive, single pitch, pe peretele de lângă camping-ul Ailefroide, în apropierea căruia aveam să ne petrecem primele 3 zile de stagiu. Aveam nevoie de acomodarea cu acest tip de stâncă și dezmorțirea articulațiilor după un drum destul de lung, cu avionul și mașina.

După-amiază, câteva averse de ploaie și tunete ne-au trimis înapoi în tabără, unde, printre scurte reprize de ploaie ușoară, am reamintit, completat și dezbătut diverse tehnici de coardă: de la modalități diferite de a executa același nod, până la metode de aranjare a corzii pe corp (body coils), salvare din crevasă cu sistem de scripeți și asigurare pe zăpadă.

Din păcate n-am mai revenit la stâncă, vremea rămânând închisă și capricioasă până la lăsarea serii.

Z2 - 30.06 Rocher de Pélissier, L'interminable agonie du chamois borgne/Stumpert Tenace  - multipitch

A doua zi aveam deja planul făcut: multipitch în valea Ailefroide (Engilberge). Am agreat două trasee alăturate – unul asigurat integral pe ancore mecanice, celălalt clasic, parcurs la mobile (exceptând regrupările). Echipa 1: Mihnea, Maria, Daciana. Echipa 2: Lóránd, Ștefan.

Ne-am sincronizat perfect, ambele echipe ajungând în același timp în top, de unde am făcut o serie de două, respectiv trei rapeluri până la punctul de start, de unde ne-am recuperat rucsacurile. Tehnic, nu e mare lucru de povestit. Ambele trasee au fost foarte faine ș ne-au oferit o altă perspectivă asupra întregii văi. O problemă a fost căldura. Pélissier fiind la altitudine mică într-o zi senină de vară, ne-am copt. Rețeta e simplă: se pornește devreme, altfel se plătește. După-amiază am revenit în camping, unde Mihnea, observând anumite lacune de peste zi, ne-a completat bagajul tehnic cu manevre de coardă.

Z3 - 01.07 Pointe des Cinéastes - traversarea crestei

Plecarea a fost de la Pré de Madame Carle. La 2h de la începutul approach-ului facem o pauza scurtă de hidratate la Refugiul Glacier Blanc și continuăm către baza Pointe des Cinéastes. După încă aproximativ 45 de minute punem pe noi echipamentul tehnic și continuăm până în creastă legați în coardă, asigurând la țancuri și protecții mobile. Odată ajunși în creastă am înaintat mixt, după teren: pe alocuri legați scurt, alteori pe lungimi mai lungi am filat clasic din regrupări amenajate (cordeline, pitoane). Nu îmi dau seama ce-mi tăia răsuflarea, ritmul sau peisajele incredibile către Glacier Blanc, Barre des Écrins, Glacier Noir, și, desigur, Petit Pelvoux cu al său Galcier Violet, pe care nu știam atunci că-l vom cunoaște îndeaproape și vom petrece timp de calitate împreună. Creasta e lungă, expusă, iar orientarea nu e foarte evidentă nici la intrare, nici la ieșire.

Am păstrat aceleași echipe ca în ziua a doua. Eu și Lóránd am rămas puțin în urmă și, nemaiavând echipa călăuză în câmpul vizual, am ieșit din linia traseului. În loc să urcăm devreme pe creasta „matematică" a degetului 3, am continuat pe curba de nivel vreo 30 m, păcăliți de ceea ce părea o potecă, și am ajuns la baza unui jgheab care urca până pe vârful degetului. Bănuiam, pe măsură ce urcam, că nu suntem în traseu pentru ca roca devenea tot mai friabilă. Am evaluat împreună situația și am decis că totuși linia pe care ne-am propus-o e abordabilă. Am asigurat la țancuri și la mobile, iar după trei lungimi destul de scurte, cap schimbat, am ajuns pe vârf, unde i-am zărit din nou pe Mihnea si compania. Ne-au dat câteva indicații despre ultimele rapeluri, apoi au dispărut iar după stânci. Simțeam că eram din nou pe cont propriu.

După o vreme ne-am regrupat pe un vâlcel care marca intrarea pe traseul de retragere, de unde am continuat cu toții până în parcarea de la Madame Carle. Traseul a durat în total 11 ore și a marcat primul „test" adevărat pentru participanți.

Z4 - 02.07 Pic de la Grave, face N, voie normale - parcurgerea unui traseu clasic de alpinism ușor (F)

Dis-de-dimineață ne-am trezit și, conform deliberărilor din seara trecută, am strâns cortul din campingul Ailefroide și am pornit spre La Grave, unde am plantat din nou steagul. Mutarea a durat, așa că abia pe la amiază am ajuns la Téléphérique des Glaciers de la Meije, adică am intrat pe ghețar cam pe când alții se pregăteau să coboare deja de pe el.

Era prima noastră zi de ghețar. Zăpada era moale, având în vedere ora înaintată. Ne-am legat în coardă, aplicând acum pe teren teoria învățată în camping. “Stâng, drept, stâng, drept”, “ai grijă să ții ritmul cu toată echipa” – astea erau gândurile. N-a fost prea mult timp de admirat priveliștea, pentru că pornisem deja târziu. Partea care ne-a luat mult timp a fost traversarea unei crevase orizontale pe un pod îngust. Am abordat-o pe partea dreaptă, lipiți de stâncă, și am lăsat să treacă întâi grupul care cobora, printre care și un pluton de vânători de munte francezi în exercițiu, pe care-i întâlnisem și cu o zi înainte la refugiul Glacier Blanc, sub Pointe des Cinéastes. Ajunși în creastă, am lăsat colțarii și am pornit spre vârf, pe care l-am atins după 15 minute. Două poze, trei mirări și pornim în grabă la vale, unde ultima cursă ne cam împingea de la spate. N-au fost probleme, ne-am încadrat bine în timp. În concluzie, revederea cu ghețarul a fost un succes. Echipe: Mihnea - Daciana - Ștefan, și Lorand - Maria.

Z5 - 03.07 Le Râteau, sommet W, arête W, voie normale - parcurgerea unui traseu clasic de alpinism puțin dificil (PD)

Ne trezim de dimineață, bem cafeaua, mâncăm ceva și începem să ne pregătim de o nouă zi. Parcă încep să se adune zilele, totul se întâmplă mai încet, cel puțin pentru unii. Ridic la un moment dat privirea și îi văd pe colegi așteptând, cred că pe mine. Ratăm prima cursă de teleferic, de la 7:30, și aflăm acolo că avem de așteptat până la 8:30. Aparent prima cursă nu înseamnă și deschiderea telecabinei pentru public – probabil prima cursa este destinată personalului.

Ajungem într-un final sus, la Col des Ruillans, cu o oră mai târziu decât plănuisem. Ne echipăm și pornim iar pe Glacier de la Girose. Avem din nou în cale o crevasă asemănătoare celei de ieri, orizontală, care taie toată panta și nu poate fi ocolită. Spre deosebire de cea de ieri, aceasta stătea la baza unei pante mult mai abrupte. Deși n-a fost nevoie de doi pioleți, am pus în practică noțiuni de cățărare pe gheață și avansare în teren abrupt, asigurând din loc în loc cu șuruburi de gheață. Ajunși în creastă, partea de orientare ne-a revenit nouă, participanților, Mihnea intervenind doar atunci când incertitudinea sau eroarea de interpretare își făceau simțită prezența –  exact modelul de ghidaj pe care l-am avut toată săptămâna.

La fel ca în ziua anterioară, am zăbovit puțin pe vârf (Le Râteau - Pic Ouest, 3769 m), pentru că aveam mici incertitudini legate de viteza de coborâre – citisem că orientarea nu e ușoară – iar mai jos ne aștepta panta pe care urcasem pe ghețar, cea care se vărsa în crevasă. Începem descățărarea pe brâne, direct de pe vârf. Deși mai solicitantă tehnic și ca orientare, a fost net mai rapidă decât cele trei rapeluri pe care le-ar fi cerut alternativa. Ajungem din nou pe ghețar după parcurgerea crestei, punem colțarii și o dăm la vale până la panta abruptă. Acolo construim o ancoră din care ne lăsăm „salam", unul câte unul. Mihnea și Lóránd se descațără „la liber", asigurați în coardă de partenerul de jos. Gata, de-aici încolo avem teren ușor, fără emoții. Ajungem la timp la ultima cursă de coborâre, aceeași cu care urcasem dimineața, de la 16:15 – cu 30 de minute marjă, dar nu fără puțin stres.

Echipe: Mihnea - Stefan - Daciana si Lóránd - Maria

Z6 - 04.07 Approach la Refuge du Pelvoux (2704 m)

Ziua de respiro. Trei ore de urcare, fără pasaje tehnice, fără colțari. Primim în schimb peisaje cu ghețari în depărtare, cascade, păduri, pereți abrupți și capre negre curioase în apropiere.

Nu e nimic de învățat aici, and that's fine. Un stagiu bun are nevoie și de o zi în care singura “sarcină” e să mergi și să te bucuri de natură. Poate totuși ar fi ceva de reținut legat de o gestionare mai bună a bagajului și de nevoia unei a doua perechi de papuci, doar pentru approach. Am urcat în bocancii B2 care, fiind rigizi, ne-au făcut urcarea mai greoaie.

Z7 - 05.07 Petit Pelvoux, arête S si coborâre pe Glacier des Violettes - parcurgerea unui traseu clasic de alpinism destul de dificil spre dificil (AD+) 

Ieșim din refugiu la 4:45 și ajungem în parcarea din Ailefroide la 3:30, 23 de ore mai târziu. Echipe: Mihnea - Lóránd - Daciana și Ștefan - Maria.

Începem traseul prin spatele refugiului, pe teren tehnic, destul de expus, cu mici pasaje de scrambling. Încet-încet terenul a început sa devină din ce în ce mai vertical până în momentul în care am decis că e momentul să ne legăm în coardă. Creasta prezintă câteva turnuri zimțate (gendarmes). Traseul implica cățărarea direct pe fir a unora si ocolirea altora. La intrarea pe primul jandarm ar fi trebuit să găsim o cordelină albă, așa citisem in descrieri. Nu am găsit-o de nicio culoare, dacă-mi permiteți, dar Mihnea ne-a condus pe o linie abordabilă pentru toți participanții, iar după aproximativ 30-40 de minute am ajuns pe primul jandarm. Ne bucurăm pentru o clipă, iar apoi continuăm cu un rapel până la baza celui de-al doilea jandarm. Acesta e mai impunător, începe cu două lungimi lungi, verticale, un pas de 4c și cățărare susținută în rest. Două pitoane pe toată urcarea (nu-i nimic, completăm cu mobile). Regrupare tot pe mobile. Facem un rapel din niște cordeline cu o verigă, până într-un V de unde încercăm să ne orientăm să prindem intrarea pe linia de ocolire a jandarmului numărul 3. Din nou, sunt în echipa mai lentă, Mihnea, Lóránd și Daciana dispar din peisaj și ne simțim din nou pe cont propriu. Încercăm să ne orientăm, comuniaăm prin stație cu Mihnea, care ne dă indicii, dar intrarea tot nu este evidentă. Căutăm un “jgheab cu rocă mai albicioasă, ca niște lame care se desprind”. Vedem cel puțin 4 candidați puternici. Intrăm pe unul, dar ne dăm seama după vreo 20 de metri că nu e acesta. Coborâm, încrederea începe să scadă, dar ne facem curaj și intrăm în următorul jgheab mai spre stânga, care părea să corespundă – nici acum nu știu dacă era cel corect, dar nu mai contează, ocolim corespunzător jandarmul 3 și, după o traversare spre stânga, ajungem la baza jandarmului 4, ultimul dinaintea vârfului, unde dăm de primul piton după multă vreme. Mai rar așa ușurare! Eram bine! Regăsisem linia traseului, care ocolește și jandarmul 4, conform topo. Începem o cățărare verticală, lungă și susținută, pe care mai găsim încă 2 pitoane. “Suntem bine!” – transmit prin stație după o perioada de pauză, în care n-am putut comunica, către capătul celălalt, unde simt că răbdarea și îngrijorarea sunt din ce în ce mai încercate. Aflăm mai tarziu ca îngrijorarea era legată și de elicopterul care survola la un moment dat, aproape de noi, ar fi putut fi acolo pentru noi. N-a fost cazul! Ajungem într-o regrupare comodă de unde ne descățăram pe o brână la dreapta apoi am intrăm pe un jgheab care ne-a scos în final pe vârf. 

Echipa 1 ajunsese la 14:00. Noi, la 17:30. Trei ore și jumătate diferență, venită din ritm de cățărare mai lent, din tatonările de pe jandarmul 3 și din manevre de coardă care încă cer exercițiu. Eram obosiți și, ca oricine tocmai ajuns pe vârf, mulțumiți de noi - adică exact în starea greșită. Din cinci oameni, unul singur evalua corect ce urmează. Noi eram încă la vârf. Mihnea și echipa 1 era deja pe coborâre.

După ce ne-a așteptat o vreme pe vârf, echipa 1 a plecat înainte ca să caute drumul prin ghețarul plin de crevase. Zăpada era moale la ora aia – fusese senin, soarele a bătut toată ziua pe el. Căutarea traseului care ar fi oferit o oarecare siguranță a însemnat multe schimbări de direcție și afundări până la brâu ba în crevasă, ba în zăpadă moale. Linia găsită arăta așa: de la grohotișul de sub vârf, pe dreapta, până unde panta se rupe brusc; apoi traversare la stânga, pe fața abruptă și înghețată fără zăpadă, până la baza stâncilor; apoi pe sub ele, în slalom printre crevase adânci, dar vizibile. Ne-am regrupat toți după prima traversare, am scos colțarii, au urmat un rapel, grohotiș, apoi o creastă mică de descățărat asigurați la o cordelină, până la o stație. Încă două rapeluri. Ora 23:00 ne gasea la 3100 m altitudine. Până la mașină, la 1500 m, mai era mult.

Am pus colțarii înapoi pentru ultima traversare a aceluiași ghețar - cea despre care Mihnea ne spusese, cu câteva zile înainte, când treceam prin zonă, că e foarte periculoasă: seracuri mari și pereți friabili. Chiar înainte să pornim, un bolovan cu raza de 3-4 m s-a desprins cu un zgomot care a umplut valea și s-a rostogolit sub privirile noastre, oprindu-se nu departe de urmele pe care urma să pășim. N-a mai fost nevoie de discuții: traversăm repede și fără ezitări. În câteva minute eram la baza stâncilor de pe partea cealaltă.

Dar aventura nu se terminase. A urmat un cablu amenajat, puțin grohotiș, apoi iar teren abrupt și iar căutări pe întuneric, până când Mihnea a găsit o stație de rapel, mergând pe intuiția dobândită în mulți ani de experiență. Ultimul rapel, lung de vreo 50 m, l-am făcut la lumina frontalelor. Tot experiența și-a spus cuvântul când Mihnea ne-a ghidat la momentul potrivit de pe ghețar, către o morenă, iar de acolo pe o potecuță mai mult sau mai puțin vizibilă care devenea de la un punct încolo foarte expusă, urmărind pe sus firul unei văi adânci. Aici glumeam că era oarecum liniștitor că întunericul ne împiedica sa vedem cât e până jos, în vale, însă zgomotul apei se auzea venind de departe. Eram cu toții foarte obosiți, iar apa și mâncarea se terminaseră demult. Am ajuns înapoi în parcare la 3:30, la 23 de ore după ce plecasem din refugiu.

Concluzii

Ziua de pe Petit Pelvoux a fost, în felul ei, sinteza stagiului, fiindcă nu a fost doar obiectivul cel mai greu pe hârtie, ci și cel care a cerut totul: anduranță, tehnică, orientare, răbdare, luciditate.

Sunt multe lecții cu care plecăm acasă fericiți, dar poate una din cele mai pregnante e cea că manevrele de coardă se exersează până devin reflex. Timpul pierdut n-a venit din cățărare grea, ci din secundele adunate la fiecare regrupare. Nu în crux se pierde timpul, ci în regrupări.

Aspecte care ne-au dat de gândit:

• Capabilitatea de a cățăra un traseu de 12 m de 7a în sală te ajută, dar e foarte diferit de un traseu de 4b … de 2km, unde timpul/eficiența contează foarte mult, nu trebuie subestimat
• „știu să fac nodul” - că l-am exersat de 5 ori - nu îi de ajuns când ești obosit, te așteaptă echipa, e frig, ai mănuși și ți se descarcă frontala
• Accesul și retragerea necesită mult mai multă atenție/studiere decât credeam
• Pietrele cad, nu odată pe an, ca la o faleză sportivă amenajată, ci “constant”. Fie că o scoți tu cu mâna, o dai jos cu picioru sau o dă jos coarda la rapel, sau cade ”random”, trebuie avut grijă mare
• Oboseala inevitabil va avea efect asupra fiecărui membru de echipă - fizic și emoțional, fiecare cu lupta lui

Iar formatul stagiului, în care planul inițial e pur orientativ, iar grupul decide la fața locului, merită repetat neapărat.