Aventura cu Narcise

Cred că ideea de a vizita din nou narcisele de la Negrileasa mi-a venit uitându-mă peste activitățile CAR Cluj. Era menționată acolo o drumeție de vizitare a celor de la Tecșești. „Bună idee”, mi-am spus. Și brusc mi-am amintit de celelalte patru ture făcute în trecut urmând, în mare parte, același traseu.

Doar că de data asta nu mai voiam să le repet. Ori găseam alternative, ori mergeam în altă parte. De prea multe ori bătusem drumurile acelea.

Privind înapoi peste toate mini-expedițiile mele de explorare prin Trascău, mi-am dat seama că încă rămăsese o necunoscută care mă rodea de ceva timp: dacă banda roșie dintre Buza Măgurii și șaua de după Vârful Muncelului, spre platoul carstic Ciumerna, este sau nu ciclabilă. Aproximativ patru kilometri de necunoscut.

Spiritul meu de aventură începea deja să ciuleasca urechile precum ciobănescul atunci când aude strigatul stapanului 🙂

Era clar că urma să fie o tură de explorare și de căutare a unor variante alternative. Știam foarte bine că astfel de ture  nu atrag întotdeauna mulți oameni din comunitatea C.A.R.

Totuși, mi-am spus să fac tura publică. Cine știe? Poate mai există și alți oameni curioși să vadă ce se ascunde dincolo de acei câțiva kilometri rămași necunoscuți.

Am făcut și traseul pe hartă, atât pentru mine, să văd mai bine cum arată ansamblul turei, cât și pentru cei posibil interesați să studieze înainte zona. Eveniment făcut, anunț publicat și, evident, grupul de WhatsApp aferent creat.

                                                                   Un om înscris. Apoi doi. Apoi trei. Hmmm.

La scurt timp m-au anunțat Alina și Marius că vor să vină și ei. Sincer, mirat nu am fost. Știam deja că și ei sunt curiosi si atrasi de necunoscut și de traseele care nu oferă garanții clare.

Prognoza meteo a mai filtrat dintre cei interesați, așa că până la urmă am rămas patru oameni: eu, Claudia, Alina și Marius.

Traseul incepe din Intregalde cu o urcare domoala de vreo 7 km numai buna sa te incalzesti pentru drumul scurt si abrupt ce duce in platoul Ciumerna, ciclabil in mare parte dar cu efort sustinut. Acolo ne asteptau privelistile. Marius cauta zapada pe Muntele Mare, iar Alina ne arata posibile coborari pe diferite coame muntoase. 

Pauza de masă am făcut-o lângă Vârful Piatra Arsă, cu vederi ample spre Munții Metaliferi,  unul dintre tablourile naturale care îmi plac în mod deosebit. 

Cal mort nu am văzut, după cum ne întrebaseră câțiva localnici într-o mașină de teren. Când le-am spus unde vrem să mergem, într-un gest instinctiv și-au dat toți trei pălăriile pe spate. 

                                                                         Oare ce știau ei, iar noi urma să aflăm? 

Am zbughit-o pe o coborâre frumoasă ce ocolea Vârful Băieșu, grăbiți să aflăm ce se ascunde dincolo de șaua dinaintea Vârfului Muncelului.

Un drum forestier curat, fără noroi, umed cât doar să nu se ridice praful.

                                Am dat de leurda și-am oprit. Nu se putea să trecem pe lângă ea fără să culegem. 🙂

Am umplut fiecare ce pungă avea și dă-i înainte. Mai aveam o coborâre abruptă până în șaua de unde începea adevărata aventură.

Pe cât de rapid se sfârșise drumul, pe atât de rapid poteca marcată cu bandă roșie se transformase în push-bike.

Câtiva zeci de metri până în capul pantei. Apoi am regăsit marcajul și am mai pedalat puțin. Am sărit peste câțiva copaci, am mai pedalat iarasi, am rătăcit cărarea și am regăsit-o imediat. Urcam direct spre Vârful Muncelului. Prea abrupt. Am încercat cumva să-l ocolim. Fără potecă și cu solul intact al pădurii, nu era nimic de pedalat. Am împins.

Partea bună era că înaintarea lentă ne-a ținut în pădure exact până când a început ploaia.

Am lăsat bicicletele sub copaci, iar eu am fugit spre vârful aflat într-o poieniță, ca să văd mai bine cum se prezintă vremea.

Ploua în draci exact pe unde urma să mergem noi.

Țuști înapoi în pădure!

Ne-am îmbrăcat în foițele și pelerinele de ploaie, așteptând puhoiul ce părea gata să vină peste noi. Începuse deja să plouă mărunt, iar noi căutam variante de coborâre spre valea Găldiței, în caz că ploaia se transforma în furtună.

N-a fost așa.

                                              Sorții ne-au zâmbit, iar pe deasupra noastră a trecut doar marginea furtunii.

Superb.

Am împins bicicletele spre primul marcaj de tip stâlp și am găsit o cărare care ne-a dus într-unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere ale turei.

Vedeam Cheile Caprei într-o lumină clară, iar în spatele lor se ridica negrul furtunii care tocmai ne cruțase.

De-acolo, înapoi spre pădure.

A trebuit să trecem aproape pe burtă printr-un zid de lăstăriș pentru a ajunge iar printre copaci. Iar acolo, un covor imens de leurdă. Atât de multă nu văzusem în viața mea.

                                                                      Am pedalat minute bune prin covorul acela verde.

Am mai împins nițel pentru a ajunge la un alt drum ce cobora spre ultimul push-bike serios al turei: prima parte a urcării spre Buza Măgurii.

Nicio șansă să pedalezi, indiferent de condiția fizică sau bicicleta din dotare.

700 de metri. Atât.

Am ajuns iar într-o poiană și am mai făcut un popas pentru admirat peisajul.

                                                                                                      Doamne, ce frumos!

Mai ales acum, după ploaie, cu atmosfera curată, vedeam extraordinar de clar Vârfurilel Bîgla Mică si Mare.

Încă o dată mi-a surâs norocul și am găsit, pentru prima dată în viață, coarne de cerb. Erau la o aruncare de băț de Marius. Absorbit de frumusețea locurilor, nici nu le observase.

Cumva le-am legat de rucsac și am plecat mai departe.

Din Buza Măgurii eram practic pe o porțiune comună cu traseul clasic spre Poiana cu Narcise de la Negrileasa.

Puținul noroi alunecos nu ne-a oprit și am ajuns în scurt timp în poiană unde, surpriză, erau narcise înflorite.

Exact ce căutam. :-)

Mi-am lăsat bicicleta în iarbă, înaintând instinctiv spre silueta unui biciclist solitar care admira și el priveliștea. Ceva mi se părea familiar.

La vreo zece metri de el l-am recunoscut. Vechiul meu prieten din Turda, printre primii promotori ai MTB-ului, Mihăiță Zahan.

Soarta ne-a ținut departe, dar bicicleta ne-a intersectat din nou destinele. Prima dată după aproape 30 de ani, pe Muntele Mare.  Acum, din nou, în aceeași ipostază: el deja acolo, așteptându-și camarazii, eu venind din altă parte. De data asta ne-am asigurat amândoi că nu mai pierdem legătura.

                                                                      Ce instrument puternic de alterare a sorții e MTB-ul acesta. 🙂

Cât am stat noi la povești, echipa mea făcuse deja poze narciselor și intrase în ultima pauză de masă. M-am realăturat lor, iar în scurt timp am și plecat mai departe. 

Pentru a ocoli asfaltul și urcarea inutilă din Bârlești, am luat-o pe un drum forestier bine cunoscut și umblat de Alina și Marius, doar că în sens invers. Era deja trecut de ora 16. Nu mai aveam în plan să căutăm "balauri", ci doar să găsim variante de întoarcere cât mai puțin asfaltate.

Drumul acesta ne ducea în șaua prin care se face trecerea din valea Mogoșului spre Valea Galdei. Din șa începea asfaltul, iar alternativele ar fi însemnat alte sute de metri de urcat și coborât pe care nu mai aveam chef să ne irosim energia.

Altă dată.

Drumul acesta, croit aproape pe curbă de nivel, s-a dovedit a fi încă o sursă de priveliști impresionante.

De la cele două vârfuri Geamăna și Poienița, până la Piatra Cheii și Piatra Craivii, totul se vedea într-o lumină clară de după ploaie.

Ba chiar am identificat o poieniță cu un petec de pădure care semăna leit cu iconița  aplicației Google Maps. 
Ba chiar am întâlnit și un pâlc de brazi alături de un cireș în floare. 

                                                        Mai să fie! Priveliști după priveliști, dar urma coborârea spre asfalt.

Am mai făcut una-două poze celor din fața mea și am pornit în urmărire:

                                                                                                          „Fără frâne!”

Cumva am reușit să ajung la 64.9 km/h până la prima vacă ce mi-a ieșit brusc în cale și am frânat cum n-am mai frânat în viața mea. Apoi m-am liniștit. 😄

Din șa, pe asfaltul proaspăt, înapoi spre mașini prin Ivăniș. Coborârea lungă și plictisitoare ne-a fost colorată în alb, vișiniu, roz și alte amestecuri de nuanțe ale copacilor înfloriți de pe marginea drumului. 
Ne-am curățat bicicletele, chiar dacă noroi nu fusese chiar atât de mult, ne-am adunat și am plecat spre masă. 

Până la urmă, tura asta n-a fost doar despre narcise.

Am pornit la drum știind că ne poate prinde ploaia și că ne așteaptă patru kilometri de necunoscut. Și totuși am plecat.

Poate tocmai de aceea am avut parte de toate celelalte: furtuna care ne-a ocolit, punctele de belvedere descoperite aproape din întâmplare, coarnele de cerb, Opinel-ul găsit prin pădure și reîntâlnirea neașteptată cu oameni pierduți în timp.

Uneori am impresia că MTB-ul nu este doar un mod de a merge prin munți, ci și un instrument surprinzător de puternic de modificare a sorții. 🙂