Vf. Prejba, verișorul mai mic al Surului

Cum am ajuns să explorăm pe două roți Vf. Prejba în loc de Vf. Suru? Simplu: logistica, bat-o vina! Nu am găsit o cale decenta de a evita pedalarea pe DN7 a celor vreo 20 de kilometri care leagă Boița de Câineni, iar traseul spre Suru nu voiam să-l compromit cu o altă coborâre, aleasă doar fiindcă era mai convenabilă. E epic așa cum e gândit.

Așa că, fiind deja setat pe Carpații Meridionali și mai ales pe zona Văii Oltului, am ales Vf. Prejba, vecinul Surului de pe malul opus al Oltului. Tura nu este una grea pe hârtie, iar infrastructura rutieră permite un timp de aproximativ două ore și jumătate pentru a ajunge din Cluj în Lotrioara. Chiar și așa, am rămas doar trei bicicliști pentru urcarea pe Prejba: eu, Claudia și Adrian, membru C.A.R. Cluj (nu București :-).  Deși știa că nu vom ajunge pe Suru, Adrian a venit tocmai din capitală pentru a explora zona. Chapeau!

Sâmbătă, la ora 9:16, am oprit în Lotrioara, un pic mai târziu decât socotisem. Drumul este în lucru și împânzit cu șanțuri, trepte și decupaje, așa că timpul estimat de acasă a fost ajustat din mers, direct din suspensii. Am făcut cunoștință, am schimbat câteva vorbe în timp ce descărcam bicicletele de pe suporți și, fără prea multă ceremonie, duși am fost.

Urcarea spre Vf. Grecilor s-a desfășurat susținut, pe un drum forestier foarte bine întreținut, cu pauze scurte și povești despre ture făcute pe două roți prin munții patriei. Din când în când, discuțiile erau acompaniate de câte un: „Ah, știu tura! Tu ai făcut-o? Am citit blogul.” N-au lipsit nici dezbaterile, uneori în contradictoriu, despre ce aplicație de orientare pe munte e mai bună: Outdooractive, Locus Map, Trailforks sau Munții Noștri. Până sus am avut timp să ajungem și la un consens: Locus Map pentru offline, Outdooractive pentru online.

Mi-a rămas în minte pauza făcută la un mic foișor de pe marginea drumului sau, cel puțin, așa am crezut noi la început că este. La o privire mai atentă, construcția s-a dovedit a fi o budă deschisă, gândită probabil pentru cei care vor să contemple natura în timpul celor mai intime procese digestive sau, mai exact, pentru cei care vor să ofere trecătorilor ocazia de a contempla procesul. N-am crezut că voi întâlni așa ceva pe traseu, dar muntele, se pare, are multe surprize.

Ne-a luat vreo trei ore să ajungem pe Prejba, cu un scurt împins de bicicletă, de vreo 500 de metri, pe Vf. Grecilor. Ce-ar fi putut face grecii pe vârful acela, nu-mi dau seama. :-) Sus, pe vârf, am luat o pauză de masă și fotografii, unde ne-am intersectat cu turiști veniți din toate colțurile. Unii per pedes, cum e firesc, alții aduși cu 4x4. 

I-am făcut cu mâna Surului, care ne privea dojenitor. Îi spusesem că mergem în vizită și n-am mai ajuns. Când ne-am întors privirea de la el, ne-au făcut cu mâna ceilalți munți. Dincolo de valea Sadului se vedeau Vf. Măgura, Oncești, Vf. Bătrâna și, în spate, Cindrelul. Le-am vizitat anul trecut, iar acum eram pe culmea sudică, ba chiar, mai departe, se vedeau Șureanu și Vf. lui Pătru. Acolo vom ajunge anul acesta. Spre sud, de unde eram, se vedeau impresionantele vârfuri Stănișoara, Sterpului și Voineșița. Stați voi liniștite, că ajungem și la voi, mi-am spus în gând. Sau poate cu voce tare.

Când puhoiul de muntomani aduși cu 4x4 a început să se apropie, am plecat. Și a urmat o coborâre pe care o voi ține minte. Frumoasă, dinamică, cu priveliști din ce în ce mai clare spre Munții Lotrului, ale căror vârfuri păreau să ne urmărească atent, curioase să vadă dacă venim sau nu spre ele. Azi nu...

Ne-am întâlnit apoi cu un alt MTB-ist, singuratic, care aduna cimbrișor. Sau nu. Nici lui nu-i era foarte clar, dar nici nouă. Oricum, jos pălăria. Trecut bine de 60 de ani, pedala fără asistență electrică. Am schimbat mai multe vorbe despre cum se poate ajunge mai ușor, din Valea Sadului, pe coama pe care eram. Ne-a spus și pe unde ar fi bine să coborâm în Valea Lotrioarei. 

Nu că am fi ascultat... Oricum, știa zona ca dosul palmei. Îmi pare rău acum că nu l-am rugat să-mi dea un număr de telefon. Aș fi avut ce învăța de la dânsul.

Ne-am dus strună mai departe, până la prima stână. Acolo ne-au încercuit dulăii. Am descălecat, am pus bicicletele zid între noi și ei și am așezat-o pe Claudia la mijloc. Nu din eroism, ci din metodă. Câinii își făceau treaba: să ne țină departe de teritoriu și de sursa lor de hrană. Nici mai mult, nici mai puțin. Important era să nu le dăm motive să creadă că vrem altceva. Ne-a întâmpinat și ciobanul, care ne-a explicat cam același lucru, doar cu mai multă experiență și mai puține teorii. Am schimbat câteva vorbe, ne-am liniștit unii pe alții, noi pe noi, câinii pe ei, și apoi ne-am văzut de drum.

Am intrat în pădure, iar drumul care ni se deschidea în față avea o frumusețe aparte. Dacă m-aș fi trezit brusc acolo, fără să știu unde sunt, aș fi fost convins că mă aflu pe coborârea dinspre Vf. Frumoasa spre Orlat, pe secțiunea dintre Foltea și Strâmba Mare. Atât de bine seamănă munții aceștia între ei. Aceleași drumuri care curg prin pădure, aceleași lumini strecurate printre brazi, aceeași senzație că ai mai fost acolo, chiar dacă harta îți spune altceva.

Mai schimbând bicicletele între noi, ca să „vedem” diferențele dintre suspensii, mai admirând natura, hopa, am ajuns și în poiana din care trebuia să cotim puternic stânga spre o stână. De acolo, planul era simplu: urma să coborâm în Valea Lotrioarei pe un drum forestier. Doar că drumul era numai pe hartă. În teren, ținea până la stână și încă vreo câteva sute de metri mai departe. Apoi se oprea brusc, într-o pășune.

Mnoh, sărăcie!

Ne întoarcem și coborâm pe unde tocmai mi-am adus aminte că ne recomandase biciclistul singuratic? Sau căutăm variante ad-hoc? Nu erau decât vreo 500–600 de metri până în vale, deci cât de complicat putea fi? Adrian a luat-o un pic înainte, să vadă dacă mai sunt urme de drum. Erau. L-am urmat pe urmele unui drum forestier părăsit de vreo zece ani, estimasem eu. Și-a început distracția. :-) Nimic dramatic, dar e o experiență aparte să cobori pe bicicletă prin iarbă mai înaltă de jumătate de metru, printre șleauri.

Déjà-vu! Traseul Cindrel - lacul Gura Râului. Identic. Ba am mai sărit câțiva copaci, ba am mai cărat bicicleta în spate, ba am mai negociat cu urmele vechi ale drumului, care când apăreau, când dispăreau sub vegetație.

Până la urmă am dat de un drum de TAF recent și de acolo am coborât rachetă până la forestierul impecabil din vale. Deloc plictisitor. Ba chiar plin de adrenalină.

În cea mai mare parte, drumul era uscat și fără urme adânci lăsate de camioanele cu care se scosese lemnul din pădure. La un moment dat, am descoperit sub mușchi urmele unor întărituri din piatră ale versantului în care fusese tăiat drumul, vechi de cine știe câte zeci, poate chiar sute de ani. Când am urcat noi atâta? 

Întrebarea a venit firesc, fiindcă la vale trebuia să stăm serios pe frâne. Altfel, bicicleta se ducea rapid spre peste 40 km/h, fără să întrebe dacă ești pregătit. În niciun caz nu a fost o coborâre monotonă pe un drum forestier de-a lungul firului de apă. A fost una dintre acele coborâri care te țin treaz, cu degetele pe manete, ochii în drum și zâmbetul pregătit pentru prima porțiune în care poți lăsa bicicleta să curgă.


Am adunat un pic peste 42 de Km si aproape 1400m diferență de nivel: https://out.ac/IiVIaV