21 Sep2026

Hai-hui prin Apuseni

Mihai Octavian B.
Hai-hui prin Apuseni

De ceva vreme mă gândeam să propun o tură prin zona Buceș-Vulcan. Nu-mi era foarte clar nici când, nici pe unde.

Hotărârea am luat-o, până la urmă, sus pe creastă, în tura în care deturnasem expediția din Munții Maramureșului spre Metaliferi. De acolo, privind spre Buceș-Vulcan, mi-am spus că următoarea explorare avea să fie prin partea aceea.

Mai făcusem o tură acolo cu vreo patru-cinci ani în urmă, dar pe ploaie și noroi, iar traseul de atunci nu era tocmai alegerea pe care voiam s-o repet.

În schimb, îmi stăruiau în minte podișul carstic de deasupra cascadei Pișoaia din Vidra, cătunul Hărăști și acele movile ciudate de piatră, făcute de oamenii locului curățând pășunile. Movile uriașe, în care s-a adunat piatră cât n-ar fi încăput, cu siguranță, într-o singură benă de camion.

Scrutând harta, am găsit un traseu oficial pe Outdooractive. Interesant, numai că nu mă ducea chiar pe unde voiam eu.

Buuun.

Mă apuc de proiectat. O parte din traseu avea să treacă prin locuri pe care le știam și pe unde mai fusesem. Restul urma să-l descoperim împreună, eu și cine s-ar mai fi încumetat să mi se alăture.
Așa că am dat sfoară-n țară, adică am anunțat pe grupul de WhatsApp al bicicliștilor C.A.R.-iști.

Tura urma să fie sâmbătă sau duminică. Avea să hotărască vremea. Oricum, pentru weekend se anunțau condiții cât se poate de prielnice activităților prin natură.

Mai rămânea de văzut cine avea chef să vină hai-hui prin Apuseni pe un traseu doar pe jumătate cunoscut.

„Vrem!” au strigat primii Adina & Ciprian. Apoi Andrei, Marius & Alina - cu o mică mențiune legată de sporul și priceperea unor meșteri - iar apoi Marius Pintican. Romeo m-a întrebat dacă tura e și pentru el. Este, este. :)

Și uite așa, aproape fără să-mi dau seama, ne-am adunat nouă mountain bikeri, trup și suflet, gata să plecăm hai-hui prin Apuseni.

Duminică, pe la 9 și-un pic, parcam deja mașinile, iar la 9:30 eram pe biciclete, pe drumul asfaltat care ducea spre Valea Morii și, mai departe, spre Hoanca. (Funny story, dar ajungem noi și acolo)

Poveștile au început să se lege încă de pe primii kilometri, în timp ce noi încercam să-l prindem din urmă pe Marius Pintican. Marius și Alina ne povesteau despre fiorduri și despre afine culese pe malul unei mări aproape înghețate, iar Adina și Ciprian despre aventura lor prin Peru. Cumva, printre toate astea, am ratat sfârșitul poveștii lui Romeo despre Corsica. 

Şi Apusenii noștri au felul lor de a ne oferi aventură și bucurii. Pedalând la deal, pe o pantă ce devenea din ce în ce mai gravă, mă uitam oarecum uimit la cei trei care conduceau detașat plutonul. Printre ei, Romeo. Măi să fie! :)

La un moment dat m-am trezit înaintând pe un covor de asfalt proaspăt întins. Până unde? Ei bine, din cei vreo 9 kilometri până în Hărăști, aproape 7 erau sintetici. “Măi să fie cu asfaltarea lor cu tot”, mi-am zis. De ajutat la înaintare, ajută, mai ales când drumul urcă zdravăn, dar nu-i chiar ceea ce speri să găsești într-o tură de MTB. Și uite-așa, ba împingând, ba pedalând, s-a terminat și asfaltul. Exact pe o urcare unde chiar am fi avut nevoie de el. Dar nu-i bai. Marginile drumului erau împânzite de pruni și meri. Erau din belșug și coapte la marele fix. M-am abținut eroic să nu mă arunc la prune, după experiența din Metaliferi. Alții, nu. :) 

Și-am ajuns în Hărăști, care ne-a întâmpinat cu case dărâmate și urmele unei așezări moțești de odinioară. Oamenii nu mai erau. Se vedea însă munca lor de a transforma podișul în pășune. În sute de ani, cu migală, au adunat zeci de tone de piatră în zeci de movile. Probabil în același ritm în care trecea și timpul. Câțiva metri mai încolo, alți meri și peri.

Am poposit sub ei și din toate părțile se auzea:

— Ce bune sunt!

 — Astea-s mai aromate!
 — Astea-s mai dulci!

Fiecare a umplut ce-a vrut, unii burțile, alții rucsacii. 

Am plecat mai departe să explorăm podișul carstic, asemănător întrucâtva faimoaselor crovuri din Mehedinți. Din entuziasmul de a le arăta și celorlalți ceea ce mă impresionase pe mine cu ani în urmă, am ratat coborârea mai prietenoasă spre întoarcerea în Banda Roșie. Am ales alta. Mai sălbatică. Din păcate, exploatările forestiere o distruseseră aproape complet, cu grămezi de lemne lăsate în urmă. Cu toate că am coborât cu atenție, un lemn “l-a mușcat” de picior pe Ciprian. Din fericire, nu serios. Și nici noroi n-a fost atât de mult. Mie, una peste alta, mi-a plăcut coborârea. Am ajuns în drumul principal cu toate spițele intacte și fără alte incidente.

Începuse deja să se deschidă valea spre sud-vest, iar dincolo de ea se ridicau tot felul de vârfuri cu forme ciudate: Strâmbu, Plutonu...și altele. Din nou, drumul era străjuit de pomi fructiferi. Pruni, îndeosebi. Coborârile alternau cu urcările, cum îi stă bine unui drum de creastă, iar la fiecare deschidere ne opream să admirăm priveliștea. Tare frumos.

Într-o atmosferă mai limpede am fi văzut chiar și Retezatul, dar în ziua aceea zarea era destul de încărcată. Vedeam în schimb Metaliferii dintr-un cu totul alt unghi față de tura trecută. Atunci îi privisem dinspre nord, acum dinspre vest. Imaginea devenea completă. Buceș-Vulcan devenea din ce în ce mai mare și mai clar. Semn că mergeam în direcția potrivită.

Sus-jos, sus-jos.

Adina se uita parcă puțin cu reproș la mine. Îi spusesem că nu e o tură grea. Pe hartă nu era. Dar urcările și coborârile astea repetate rupeau ritmul.

Popasul principal l-am făcut pe o tarla, în mijlocul unui covor de brândușe de toamnă. Și cum ne-am așezat noi la umbră să înfulecăm câte ceva, ni s-a alăturat vecinul de peste drum. Ne-a întrebat de unde suntem. Sau poate știa deja. Nu mi-a fost foarte clar. Ne-a întrebat care ATV-uri sunt mai bune, pentru că-i spusese cineva că alea din Cluj, la 62 de milioane, sunt cele mai bune. Ne-a explicat și de ce. Apoi ne-a povestit multe - despre viața lui, despre cum nu l-a lăsat mama lui să se dea pe bicicletă, să nu cumva să-și rupă o mână, despre ceapa ciorii, cu care omori câinele, atât e de toxică, despre cineva și averea lui, măsurată în număr de căpițe, despre numele adevărate ale vârfurilor din zare și despre cum și-a primit Lumineștiul numele. Și ne-a spus despre Hoancă, ocazie cu care Alina l-a întrebat:

— Ce-i aia o hoancă?

— E o hoancă așa mare... apoi tu nu înțelegi?!

N-am înțeles. Așa că am căutat:

O hoancă este, în vorbirea regională din Ardeal și mai ales prin zonele de munte, o adâncitură sau o vale îngustă între versanți, un fel de văioagă ori ravenă, adesea formată de scurgerea apei.

Bun. Am încheiat sesiunea de informare odată cu ultima îmbucătură, l-am sfătuit personal să-și ia un CFMoto de 400 și-am plecat. 

Mai încolo am dat peste o bancă așezată într-un punct de belvedere, unde am făcut și cele mai artistice poze ale turei.

Ultimul push-bike a fost spre Vf. Ciușu sau Chiuzu, în funcție de hartă. Sus ne-am refugiat din nou la umbră. A fost o zi deosebit de frumoasă și teribil de caldă: 28 de grade după jumătatea lui septembrie. Tema discuțiilor s-a mutat între timp spre nutriție.

Ne aștepta coborârea. Cineva m-a întrebat dacă mai avem push-bike. Am refuzat să răspund. Intram pe un drum și într-o zonă în care nu mai fusesem niciodată. Și dă-i la vale.

Cumva, începea să-mi fie ciudă, camarazii mei mergeau prea repede și nu prea reușeam să le fac poze din mers. La un moment dat ne-au redirecționat niște vânători, departe de locul în care își făceau ei mendrele. Oricum nu mergeam pe-acolo.

Și dă-i la deal, dar nu ca până acum. De data asta era muuult mai multă coborâre decât urcare și lucrurile începeau să semene tot mai mult cu ceea ce promisesem. :)

Până și pe Marius Pintican l-a distras peisajul și a tras o trântă într-o hoancă mai mică, chiar în mijlocul drumului. Nimic grav.

Oricum, am recuperat bine pe coborâre. Frumoase locuri și frumoase peisaje. Apusenii nu dezmint. Fiecare culme și fiecare vârf îți deschide o altă perspectivă și te îndeamnă și mai mult la explorat. Și chiar ai ce!

Și tocmai când ne obișnuiserăm noi cu coborârea, am intrat direct în push-bike, care ne-a prins pe toți cu chiloții în vine, cu raportul greșit. Așa că ne-am dat jos la împins bicicletele. Parcă nu ne venea să credem că tot n-am scăpat de sus-jos. :)

A urmat o coborâre în trombă, pe care m-am răzbunat frânând foarte puțin. Atât de puțin, încât la capătul ei era să ratez podul.

Mulțumesc, Specialized Ground Control!

De-acolo ne-a dus ață asfaltul până la primul birt. De fapt, minimarket, că s-a pierdut între timp frumoasa denumire de magazin sătesc. Ș-acolo am băut cu toții câte un Radler. Romeo s-a tăvălit în colțul ușii, răpus de frumusețea locurilor văzute. Instinctiv, i-am oferit o bancnotă în ajutor. :) 

Adina și Cipri ne-au lăsat să mergem singuri la masă, în Câmpeni. Am ales PannaGusto și alegerea a fost cât se poate de inspirată. Mici, pizza, ciorbe, fiecare după pofte și după pagubele energetice ale zilei. Romeo a cerut însă combinația zilei: ciorbă de fasole și creveți savuroși în vin alb. Ia că am văzut-o și pe asta. :)

Epilog

Plecasem cu o parte din traseu cunoscută și cu alta desenată doar pe hartă. Voiam să revăd Hărăștiul și podișul lui carstic, să văd Buceș-Vulcan din altă parte și să aflu pe unde ne mai pot purta drumurile acelea care, pe hartă, par întotdeauna ceva mai simple decât sunt în realitate.

Am găsit asfalt unde nu-l voiam și push-bike unde nu-l așteptam, pomi încărcați cu fructe, hoance de toate dimensiunile, oameni cu povești, drumuri stricate, coborâri pe care am fi vrut să nu se mai termine și culmi de pe care Apusenii ne-au arătat iar că mai avem multe de văzut.

Cred că tocmai asta-mi place aici. De fiecare dată când ajung pe câte o culme convins că am început să cunosc locurile, zăresc în depărtare încă un drum, încă o vale, încă un vârf și mă întreb inevitabil:

Oare pe-acolo pe unde se ajunge?

Mnoh... va trebui să aflăm. :-)