Explorarea Munților Mehedinți: pedală, pas și savoare

Munții Mehedinți, cu al său Geoparc, precum și Valea Cernei, m-au fascinat din primul moment în care am ajuns acolo, atât de tare încât, de fiecare dată când am ocazia, povestesc despre aventurile trăite prin aceste locuri.

Totul a început acum câțiva ani, când Cosmin mi-a arătat „calea”. De atunci, zona asta a rămas undeva acolo, în mine. Nu degeaba și ProPark Adventure Race 2024 a ales locul ăsta. E genul de teren care nu te iartă, dar îți oferă înapoi pe măsură. Pentru că, pe cât de spectaculoasă e natura aici, pe atât de solicitante sunt urcările spre creste, fie pe două roți, fie la pas.

Așa că, dacă tot fac parte din gașca asta de oameni faini din C.A.R., mi-am zis: de ce nu organizez un eveniment de explorare de 1 Mai!?  Momentul perfect. Natura explodează la viață și avem și o zi liberă în plus.

Planurile noastre aveau un adversar serios: vremea. Cu vreo două săptămâni înainte, prognoza a început să joace ping-pong: rece, ploaie, apoi senin, apoi iar ploaie. De la o zi la alta, nu mai știai la ce să te aștepți, dar cum Dumnezeu îi favorizează pe cei curajoși, am zis să mergem înainte. Ajungem acolo și vedem. Ne organizăm pe loc. 

                                                                                                 Opțiuni? Aproape infinite.

Ne-am adunat surprinzător de mulți pentru explorarea naturii, la vreo 6 ore de condus de Cluj: eu, Claudia, Maria, Adina și Cipri, Andrei, Bogdan și al său fiu, Bogdănel, Alina și Marius, Romeo, plus o figură nouă pentru mine, Mihai. Doisprezece oameni pot forma chiar o grupă, dacă am fi fost în armată, dar nu suntem, iar organizarea și desfășurarea evenimentului nu vor urma un regim militar. Ne vom sfătui și vom alege ce sa facem în funcție de energie, vreme și posibilități. 

Pe masă erau următoarele variante:

1. Creasta Mehedințiului pe două roți, peste 50 km și peste 1200 m diferență de nivel.
2. Poiana Beletina și faimoasele crovuri, la picior.
3. Tura de revenire, pe două roți, într-un loc pe care îl vom alege împreună, la fel și lungimea și dificultatea. 

Am ajuns la cazarea aleasă de comun acord seara, destul de târziu, pe ploaie. Deja existau semne de întrebare:

                                                                                                           Cum va fi mâine?
                                                                                                        Ce traseu vom alege?
                                                                                   Înfruntăm noroiul pe jos sau pe două roți?

Ne-am sfătuit și am ales. Prima zi facem creasta Mehedințiului pe două roți.

Ziua întâi 🚴‍♂️

Ne-am trezit la șapte. Am mâncat, băut cafea, verificat echipament, mici ajustări și duși am fost.

Traseul pornea chiar de la cazarea din Cireșu. Numai bine că ne încălzeam pe asfalt, prin Podeni, până la Gornenți, de unde urma să urcăm în forță până sub Ciolanul Mare. Vremea era rece, dar nu nesuferit de rece, fără ploaie, ba chiar cu câte o rază de soare printre nori. Chiar și-așa, peisajul pe care îl parcurgeam era frumos luminat, excelent pentru poze.

Urcarea din Gornenți, pe care mi-o aminteam bine, ne-a pus serios la încercare determinarea de a urca pe două roți. Lanț întins. Gornenți, un sat micuț și cochet, cățărat pe-o coastă, avea case mici și îngrijite, în fața cărora nu lipseau florile. Nu toate înflorite, cum îmi aminteam.

Ieșind din sat, începuse să se deschidă peisajul și să vedem dealurile lăsate în urmă, recunoscute doar după drumul de asfalt care lucea, din când în când, ca un șarpe leneș, strecurat peste ele. 

Chiar sub Vf. Ciolanul Mare începuse să cadă apă din cer, un pic înghețată. Hmmm, oare cât de tare ne va uda? Planul de a lăsa biclele și de a urca la picior pe vârf a fost uitat repede. Am înlocuit foițele de vânt cu cele de ploaie și ne-am avântat în pădure.

Hmmm. De porțiunea asta de traseu, unde găsești chiar și în toiul verii noroi, uitasem. Promisesem cu o seară înainte că, dacă va fi noroi mai mult decât tolerabil, spăl eu bicicletele. Se pare că va trebui să mă țin de promisiune :)

Doar în poiana Balta Cerbului am scăpat de noroi. Acolo am și luat pauza de masă și chiar a ieșit și soarele. Dar tot rece era.

Am mâncat și-am plecat în trombă înapoi pe traseu. Mihai, mai aventuros din fire, a zis că încearcă o scurtătură, pe care voiam și eu să o încerc când venisem cu Cosmin pe-aici. Mi-a explicat atunci Cosmin, calm, că nu e ce pare. M-am bucurat că am ascultat vorbele lui  când ne-a prins Mihai din urmă și ne-a spus: 

                                                                                                      „Nu e pont!”

Bogdănel, care până acum s-a luptat vitejește cu urcările, a început să rămână în urmă, iar câțiva dintre noi am rămas cu el. Oricum, sus-jos-ul pe drumul pietruit de creastă, ce urma până la coborârea în sine, nu era de făcut în viteză.

Pe alocuri, pădurea se dădea într-o parte și ne lăsa să vedem peisajele superbe spre văile din versantul estic al Văii Cernei. Verdele crud al pădurii de la poale făcea un contrast interesant cu griul norilor care încă ne amenințau. Treaba lor, mi-am zis. Să ne prindă dacă pot. Noi avem biciclete și mergem unde vrem, ei merg unde-i duce vântul :)

Am mai făcut un set de poze și am pornit pe coborârea mult așteptată. Lui Bogdănel i-a revenit zâmbetul și ne-a lăsat în urmă pe noua lui bicicletă full-suspension. Ne-am mai regrupat de câteva ori când se deschidea pădurea și ne lăsa să vedem unduirile dealurilor spre Dunăre. Încântător de-a dreptul.

Am trecut și pe lângă izvorul secat pe care îl descoperisem în urmă cu doi ani, dar acum cu apa rece, numai buna de baut, și pe lângă cuptorul de var, care a fost inclus într-o probă specială la ProPark Adventure Race 2024. Ne-am risipit pe coborâre, așa că nu am avut cui să-i povestesc istoria lui…altă dată și poate altcuiva.
Am ajuns și pe coborârea neîntreruptă de pe valea Topolova. Adrenalină pură și zâmbete până la urechi, bine, cu gura închisă, să păstrăm muștele afară din tractul digestiv. 

„Fără frâne!”, am strigat și dus am fost. Ne-am regrupat abia după cei 8 km de coborâre, la confluența văii Topolova cu valea Bahna. Marius și restul ne așteptau, iar ca să nu se plictisească, își făcea pana pe spate.

Pe râul Bahna am mai coborât câțiva km, iar pe parcursul lor Romeo a realizat că trebuie să urcăm înapoi în Cireșu iar bateria era pe terminate. S-a și terminat la o treime din urcare. Nici noi nu mai trăgeam așa de tare, dar tot pe biciclete am urcat până în capul pantei, unde ne aștepta magazinul sătesc cu bere și pufuleți.

La cină am fost răsfățați de Adina și Romeo, care au pregătit gustări alese cu iz elvetian și românesc. La recomandarea Adinei, am început cu fondue cu cartofi și struguri, și am terminat cu mămăligă cu brânză în straturi, făcută de Romeo, după rețeta lui Adi Hadean.

                                                                                             Doamne, ce deliciu! 

Grozavă tură: 53.6 km, 1592 m de ascensiune, priveliști de excepție, experiențe culinare locale și internaționale: https://out.ac/Igu3ce

Ziua a doua 🚵‍♂️

Tot dis-de-dimineață ne-am trezit și ne-am făcut ritualul: masă, cafea, verificare de echipament, dar de data asta de drumeție, fiindcă ne aștepta urcarea din Isverna, direct în sus, spre Poiana Beletina. Fără Romeo. A zis pas, că nu e ciclabilă. El s-a dus în tură de bicicletă, de explorare a satelor vecine. Pe noi ne aștepta, iarăși, creasta. 

2 Mai era o zi mai caldă decât cea precedentă și cu mai puțini nori pe cer. Asta însemna că nu ne vom mai grăbi. Vom sta mai mult la poze și ne vom delecta admirând natura.

Alina a preluat conducerea grupului. Nu știu cum s-a întâmplat, dar nu mai fusese pe urcarea aceasta, pe o vale pe care au mai rămas doar pietrele sculptate de apă. În mai puțin de 2 ore am fost sus, lângă prima stână din Poiana Beletina. Acolo am și luat masa. Mi-am amintit că printre bolovanii aceia, numiți lapiezuri, am identificat o fosilă de amonit acum vreo 2 ani, dar nu am mai găsit-o.

Am plecat strâns grupați pe lângă Marius care ne explica fenomenul de inversiune termică din crovuri, formarea lor și cum sunt ele legate de dedesubturile carstice din zonă. Interesant peisaj aveam de străbătut.

La sugestia Alinei, am urmat marcajul Bandă Roșie, nu prea folosit, dar care ne ducea peste toate vârfulețele ce străjuiesc crovurile și oferă priveliști impresionante până pe Vf. Godeanu, îmbrăcat încă în alb, și chiar până la Dunăre, ce sclipea în zare, spre sud. Voi lăsa pozele să grăiască în locul cuvintelor mele. Nu sunt capabil să descriu asemenea peisaj.

În grup începuseră să apară întrebări de genul: 

                                                                       „Cum rămâne cu cei maxim 800 m diferență de nivel?” 

I-am atins în urmă cu vreo oră-două. Nu mai conta. Eram total absorbiți de priveliști. Ba chiar mi-am făcut timp și, împreună cu Mihai, am reparat calea de scurgere a unui izvor, sculptată în lemn. Apoi, eu m-am cocoțat pe vârful dintre Crovul Mare și Poienile Porcului, iar el, împreună cu Bogdanii și Maria tocmai sus pe Vf. Broscan.

La regrupare, m-a întrebat Alina: 

                                                                                 „Chiar ai de gând să te cațeri pe fiecare vârf?” 

N-am răspuns, doar am zâmbit. Nu e ușor de ajuns, dar dacă tot eram aici…
Există momente în viață când apare ceva uluitor, ceva ce nu ai mai experimentat până atunci, ceva atât de deosebit de tot ce ai văzut sau trăit, încât strigi: 

                                                                                                               „Evrika!”

Momentul acesta a venit pentru mine la ultima pauză de sub stâncile numite de Marius „Cortina d’a Cernei”. Uau! Ce vedeam, privind spre Vf. Arjana, era un amestec de Scărița-Belioara, Valea Radului, Bucegi, Holbav, Trascău, având câte ceva din fiecare, dar aranjat într-un mod atât de diferit și original.

Ne-am mai desfătat cu acea priveliște mirifică pentru vreo 20 de minute și am pornit pe lunga coborâre spre Isverna. Furat de peisaj, am uitat complet de sugestia Alinei de a ne întoarce prin crovuri iar apoi pe marcajul Cruce Roșie. 

                                                                                                            Mea culpa!

Într-adevăr, poteca “Fata Izvoarelor” era mai mult de bicicletă decât de mers pe jos. Dar chiar si-asa, aveam vederi ample spre Valea Coșuștei și spre Vf. Ciolanul Mare. 

Am adunat vreo 20 Km cu mai bine de 1100m diferenta de nivel. A meritat fiecare pas: https://out.ac/IgvZeg

Am ajuns obosiți, dar fericiți și cu peisaje imortalizate în memorie. Flămânzi ca lupii, am adunat ce ne-a mai rămas din seara precedentă, iar Marius a făcut un foc numai bun pentru mici și grătare. Cu ce am mai luat de pe drum, a ieșit o cină pe cinste.

Mulțumim, Marius și echipa!

Ziua a treia 🚴‍♂️

Ne-am trezit la 7 „fix”, plus vreo 30–40 de minute. Am mâncat, am băut cafea, ne-am adunat, am uns lanțurile la biciclete, ne-am reconfigurat în mașini și duși am fost. Urma să ne regrupăm în satul Rusca și de-acolo să mergem la punctul de plecare.

După vreo 2 ore eram pe biciclete și pedalam pe drumurile ce înconjoară lacul. Un alt colț de Românie care m-a impresionat, mult deasupra vestitei Colibița. Nici nu se compară.

Privind spre coada lacului, de un albastru absurd de frumos, vedeam în depărtare înzăpezitul Godeanu, printr-o fereastră de pădure verde fosforescent și pătată pe alocuri de copaci înfloriți. Veți vedea în poze.

Traseul ne-a dus „accidental” la trecerea prin valea care alimentează lacul. Unii s-au descălțat și au trecut prudent. Alții, subsemnatul și celălalt Mihai, ne-am luat la trântă, pe două roți, cu un curent de apa. Am învins! Evident, uzi bine la picioare, am ajuns pe malul celălalt.

Am luat o pauză de stors șosetele și uscat picioarele, iar apoi înapoi pe bicicletă, pe partea cealaltă a lacului. Atâtea opriri la poze nu-mi amintesc să fi făcut de mult, dar a meritat. Din fiecare unghi și din fiecare curbă, vedeai altceva.

Și-am mai adunat 20 km de priveliști superbe, cu mai bine de 300 m de diferență de nivel, într-o zi cu temperaturi adecvate lunii mai: https://out.ac/IgwkOe

Am plecat fericiți înapoi spre casă, urmând să ne regrupăm încă o dată la „restaurantul” Red Garden din Hațeg, pentru a combina cu poftă carbohidrați din toate felurile, cu proteine și fibre care mai de care. 

Cu toată îngrijorarea privind prognoza meteo, expediția s-a dovedit a fi una dintre cele mai reușite. 

                                                                    Mulțumesc de tură și companie, la mai multe împreună!