Am plecat patru și ne-am întors șase. Un weekend cu zăpadă la Refugiul Piatra Tâlharului

La sfârșit de săptămână (weekend-ul 22-23 Noiembrie), eu și Hane am decis spontan să facem o tură lejeră până la Refugiul Piatra Tâlharului. Principalul motiv? Prognoza arăta ploaie peste tot (inclusiv acolo) iar după ultimele săptămâni cu ture în Retezat cu colțari, bocanci grei și multă „cine naiba m-a pus să vin”, parcă ne trebuia ceva mai domol.

Zis și făcut. Vineri la prânz ne-am hotărât: trezire cu noaptea-n cap sâmbătă, plecare spre Șesul Padiș și apoi urcare cu rucsacii în spinare. Ca să nu ținem tot frigul doar pentru noi, am pus rapid tura în activitățile CAR, destinată tineretului, că poate mai scoatem niște curajoși din casă, indiferent că-i ploaie. La scurt timp s-au anunțat și doi prieteni buni, așa că planul era complet.

Sâmbătă

Dimineața pornim patru oameni: doi membri CAR (eu și Hane) și doi simpatizanți (Andy și Nico). Lăsăm mașina în Poiana Vărășoaia, aruncăm rucsacii în spate și pornim cu entuziasm la deal. În mod surprinzător, vremea era blândă, iar plafonul de nori rămânea pe loc.

Trecem de Măgura Vânătă, Poiana Piatra Arsă și Vârful Piatra Arsă, unde luăm o pauză de admirat marea de nori. De fapt, mai degrabă un lac de nori, dar ne-am prefăcut convinși că e mare.

De la Șaua Cumpănățelul intrăm în nori și o ploaie insistentă ne grăbește pasul. Viziunea despre peisaj se reduce la „ceață cu urme de potecă”, iar după ce trecem pe lângă Piatra Grăitoare și Vârful Brița, zâmbetele ni se întorc abia când distingem cu greu refugiul.

La intrare dăm peste Mihai și trupa lui, țin musai să-i mulțumesc aici că m-a convins să vin dinspre Padiș, și nu de la Stâna de Vale. Ei coborau, noi intram la căldură.

Seara la refugiu

Ne instalăm: izoprene, saci de dormit, locuri strategice. Punem cafeaua la foc, combustibil esențial după frig, apoi mâncăm ceva și scoatem cărțile de joc. Mulțumim Nico pentru Saboteur, a fost exact piesa lipsă!

Nici n-apucăm să terminăm prima rundă, că auzim zgomote la ușă. Intră Marcel și Adelina, care și ei plănuiseră tura și se întrebau dacă mai e loc. Era, și încă destul. După ce iau și ei cina, ne instalăm toți șase și continuăm jocul, acompaniați de o sticluță cu lichid pe bază de vișine, adusă de Hane și produsă chiar de Nico. Nici că se putea mai bine.

Înainte de culcare, observăm că începe să fulguiască. Eu, cel puțin, m-am băgat în sacul de dormit cu speranța că dimineața vom găsi afară un peisaj de poveste.

Dimineața chiar a fost poveste

Căci ne-a întâmpinat cu mai multă zăpadă decât ne așteptam și cu un peisaj ca în calendarele alea pe care le primești de Crăciun. Unii dintre noi au fost atât de entuziasmați încât au uitat complet că sunt în șlapi. Au ieșit așa, desculți în zăpada proaspătă, pentru poze, dovadă că atunci când natura îți taie respirația, uită și picioarele să protesteze.

După o sesiune foto matinală și o cafea fierbinte la refugiu, ne-am strâns bagajele și ne-am luat la revedere de la refugiu. La întoarcere eram șase și am urmat același traseu, care, cu stratul nou de zăpadă, părea cu totul altul. Totul era mai luminos, demn de încă o sută de poze. Ne opream din când în când să ne bucurăm de norocul de a prinde o zi ca asta după ce venisem în nori și ploaie.

Ajunși la mașini, ne-am luat rămas-bun de la Marcel și Adelina, cu care sperăm să ne revedem cât de curând, fie în ture planificate, fie în cele care se întâmplă din scurt, cum ne place nouă.

La final, ținem să mulțumim tuturor celor implicați în construirea Refugiului Piatra Tâlharului. Pentru noi a fost acasă într-o noapte rece de noiembrie.